Răsfoiesc câteodată filele pe care am început să le scriu acum 50 de ani şi gândul aleargă spre anii de atunci şi spre cei de acum. Timpul a împietrit aceste pagini, dându-le aroma clipelor de altădată. Totul pluteşte azi în miezul unui trecut care nu şi-a avut prezentul. Cât de însorite sunt zilele adolescenţei!
Parcă e firesc să privim cuprinsul vieţii ca pe o misiune ce ni s-a dat spre îndeplinire. Toate aceste amintiri te invită la popasuri, la clipe de meditaţie şi de rememorare a unor fapte reale.
Din când în când, îmi întâlnesc foşti elevi şi simt cum fiecare din ei a rupt o bucăţică din sufletul meu sau a săpat o cută pe frunte, iar în acest timp florile tinereţii lor şi-au scuturat petalele în părul meu.
Ne-am despărţit în izbucnirea unei primăveri, când ei s-au rupt dintr-o viaţă limpede, hrănită cu vise şi idealuri, şi s-au avântat cu paşi vioi, plini de entuziasm, spre drumurile necunoscute ale vieţii. Atunci am înţeles că timpul nu este o simplă adiţionare de ani şi zile, el aşezându-se de ieri în azi şi de azi în mâine.
Trăiesc încă emoţiile fiecărui moment, emoţii pentru tinerii care au înflorit în câmpul unde am semănat florile cunoaşterii, cinstei şi omeniei. De multe ori, mă regăsesc în aceşti tineri, deoarece catedra şi şcoala au fost pentru mine un palat minunat, cu grădini de flori, de codri şi izvoare fermecate, pe care copiii le jinduiesc. Nu cred să fie o bucurie şi o satisfacţie mai mare decât aceea de a vedea că fiecare dintre elevii tăi reprezintă o devenire, o rază de speranţă în mersul neîntrerupt spre viitor al familiei, al unui neam, al unui popor.
Adesea, ştergând colbul de pe fereastra timpului, îi revăd, cu preocupările şi visele lor. Ştiu că o luptă e viaţa, dar trebuie să ne măsurăm cu ea.
Răsfoiesc toate însemnările mele de atunci ca pe un album de familie. Este greu să aduni în cuvinte, atât marile, cât şi simplele adevăruri existenţiale. Preaplinul de simţire se lasă anevoios strâns în cuvinte. De neînţeles îmi rămâne acest copac înflorit, hirotonit peste noapte într-un timp răscolit de cuvinte.
Orice om matur are o lungă punte de viaţă, un trecut plin de evenimente importante sau banale, de întâmplări înregistrate conştient sau inconştient. Orice om are personalitate proprie, structura lui psihică, felul său de a gândi, care îi aparţine doar lui.
Mi-aş dori ca anii ce urmează să poată aduce o picătură de umanitate în oceanul de nervi, de isterie, de neîncredere, de ambiţii, de egoism şi de violenţă în care ne bălăcim. O revelaţie interioară globală, pentru că tot este la modă cuvântul globalizare.
Ca răspuns la problemele zilei, va exista poate o bucată de taină, pentru ieşirea din haina şifonată a vârstei. Azi, rămâne totuşi o fereastră deschisă din urme de trecut, spre aceste zile ce adună în ele o mare bucurie a prezentului.
Doinel PUIU-MĂRGINEANU