Numărul de cuvinte pe care nu le mai suport începe, încet, încet, să crească. Pe lângă justiţie, comisie, anchetă, suspendare, fugari sau prescripţie, pe ăsta din urmă, recunosc, având o boală specială, acum am ajuns să mai urăsc trei – stabilitate, război, graniţă. Îmi pare rău pentru ele şi chiar regret că s-a ajuns aici, fiindcă îmi dau seama că cuvintele, în sine, n-au nicio vină, cu atât mai mult cu cât ultimul îmi trezeşte amintiri care mă fac să zâmbesc mereu când îl aud, pentru că la 20 de ani am fost grănicer la frontiera cu Ucraina de azi, însă, cu toate astea, tot mă enervează, căci le văd ca pe armele pe care le folosesc cei care mă iau de prost. O să explic imediat despre ce e vorba.
Deci toate gândurile astea care-mi trec în fiecare zi prin cap nasc altele, legate ca într-un lanţ care se închide cu o za pe care scrie negru pe alb, parcă o şi văd în faţa ochilor, buletin de vot. Pur şi simplu parcă altceva nici nu mai există. Şi tot în fiecare zi mă întreb cum s-a ajuns aici. Mi-e greu să spun exact ce înţeleg eu prin aici, oricât aş scotoci prin cuvintele din vocabularul pe care-l folosesc atunci când scriu şi care, îmi dau seama, se dovedeşte, totuşi, prea sărac uneori. De mult timp încerc să nu mai dau vina pe politicieni pentru cuvântul ăsta, nu fiindcă aş fi avocatul lor, ci pentru că am învăţat să nu mai ignor ignoranţa celor din jurul meu.
Ultima lecţie am primit-o acum câteva zile, când mergeam alături de cineva prin Parcul Dragalina. Omul a văzut că mă uit la crengile rupte şi la ţiglele căzute pe trotuarul din faţa Comunităţii de avere şi mi-a explicat că totul e în paragină de când a murit Ceauşescu şi că în ziua de azi nimeni nici măcar nu mai întreţine ce-a construit el. Bănuiesc că mi-a văzut neîncrederea din priviri, mirate fiindcă eu ştiam despre clădire că a fost construită în 1868, dar el a dat sigur din cap. Clar, Ceauşescu şi comuniştii au făcut-o. Mai încolo un pic s-a uitat el lung spre muzeu şi s-a strâmbat. Aceeaşi poveste, în atâţia ani puteau, nu ştia cine, dar puteau măcar să-l renoveze. Le e însă ciudă pe tot ce a construit Ceauşescu şi de-aia l-au lăsat aşa. N-am vrut să mă cert cu el, aşa că nu i-am spus că fosta Cazarmă a grănicerilor a fost ridicată în 1753. Am mai făcut câţiva paşi şi l-am întrebat dacă merge la vot. Mi-a răspuns că la ora 7 o să fie în faţa secţiei, indiferent despre care alegeri e vorba. Şi atunci, pe loc, mi-a trecut prin cap că, în toţi anii în care îmi făceam speranţe, el mi-a anulat de fiecare dată votul şi până săptămâna trecută n-am ştiut eu.
M-am bucurat când am rămas singur şi-am luat-o agale printre platani. Între ei mă simt altfel, de parcă aş fi ocrotit de nişte uriaşi blânzi în faţa tuturor relelor pământului, aşa că mi-am făcut curaj să gândesc că poate nu e încă chiar totul pierdut. Mi-a trecut prin cap chiar şi ideea că nu toţi politicienii sunt la fel. Că pot să-i separ, ca atunci când eram mic şi mama mă punea să aleg fasolea, iar pentru mine asta era un fel de sărbătoare, ca atunci când puneam varza la murat şi eu abia căram găleţile cu apă, din care un sfert o vărsam pe drum. Aşa că mama întindea un ziar pe masă, iar eu, cu degetele mele scurte şi grăsulii, fiindcă până pe la 12 ani am fost mai durduliu de felul meu, separam boabele de mizerie şi de pietricele, ori le îndepărtam pe cele chiar şi puţin pătate de negreală. Făceam totul cu drag, fiindcă muream după fasole.
Asta sper să pot să fac şi să se întâmple. Să nu mai votăm ca pe timpul lui Ceauşescu, ăla care a construit Comunitatea de avere şi Cazarma grănicerilor, acolo unde azi e muzeul. Nu de altceva, dar avem nevoie de stabilitate, într-o ţară cu război la graniţă. Dar căreia, din câte observ, nu i-a plăcut niciodată fasolea.
Adrian CRÂNGANU
