Ăsta, de-acum, e editorialul cu numărul 756 pe care-l scriu pentru 7 Zile. Ştiu sigur asta, fiindcă cifra e trecută sus, în stânga, pe prima pagină a ziarului. Altfel, sunt convins că habar n-aş fi avut, nici măcar vag, pentru că nu-mi place să-mi încarc memoria cu lucruri care bănuiesc că n-au să-mi folosească, vreodată, la ceva, şi, în plus, am mai scris multe şi pentru alte publicaţii, dar pentru niciuna chiar atâtea.
Ei, bine, din astea 756, ca să le iau doar pe ele, în vreo 20, şi spun atâtea ca să nu exagerez, dar cred că sunt mai multe, aşadar în cel puţin 20 am spus, de-a lungul timpului, că România e o ţară bolnavă, care n-o să se mai facă bine niciodată. Şi întotdeauna am avut motive să văd lucrurile aşa. Nici acum nu mi-am schimbat părerea şi mă tem că niciodată, nimic, şi mai ales nimeni nu mi-o va clinti din loc. Nu mai are cine.
Aşa că, cu capul plin de gânduri care mai de care mai negre în ceea ce priveşte viitorul, mi-am zis s-o iau metodic, cu totate că nu-mi stă în obicei, şi să văd cam cum mai stă ţara înainte de a mă duce sau nu la vot. Până acum, nu mi-am pus niciodată problema asta. Am mers de fiecare dată, indiferent de cum era vremea ori cum m-am simţit, şi întotdeauna, după cel mult un an, mi-a părut rău. Pesemne că n-am eu mână bună la politicieni, fiindcă altfel nu-mi explic şirul nesfârşit de dezamăgiri prin care am trecut. Tocmai de aia iau toată vina asupra mea şi încerc să mă dumiresc cum ar fi cel mai bine pentru mine. Fiindcă pentru alţii ştiu perfect.
Aşa că mă uit mai întâi spre justiţie, pe care, aşa cum am promis mai demult, am scris-o, iată, cu literă mică, şi nu ştiu ce adjectiv să folosesc când mă gândesc la ea, nu găsesc niciunul care să mă mulţumească, nu-mi trece niciun cuvânt potrivit prin cap, iar să inventez unul pe loc nu mă simt în stare. Nu, fiindcă văd cum hoţii şi criminalii sunt eliberaţi la foc automat, nu-i zi lăsată de Dumnezeu să nu m-apuce dracii când îi văd la televizor, ori când aud cum magistraţii mai amână, în scârbă, câte un dosar care şi-aşa doarme de peste 30 de ani, cum sunt cele ale Revoluţiei sau Mineriadelor, şi mai trasează un metru la graniţa aia care îi face stat în stat, cu privilegii feudale şi averi nemăsurate.
Apoi îmi îndrept privirea spre Finanţe, pe care, fiindcă nu mi-au făcut încă prea mult rău, deocamdată le scriu cu majusculă, dar nu ştiu pentru cât timp. Acolo nu văd, dar simt, dureros, cum statul jupoaie zeci de piei de pe privaţi şi le aruncă pe spinarea bugetarilor, care se fac din ce în ce mai mulţi, ca să le ţină de cald. Nu mai ştiu unde am citit, sau am văzut, zilele trecute, că Argentina are 46,2 milioane de locuitori, serviţi de 350.000 de bugetari. Da, atâţia are, 350.000. În prima săptămână de mandat, preşedintele ăsta nou al lor, ales anul trecut, Milei, sau cum îl cheamă, a dat afară, fără să clipească, 70.000 dintre ei.
Şi-am ajuns şi la politică… Chiar zilele trecute, am văzut un candidat care stătea în metrou cam ca mine dacă, prin absurd, ar trebui să merg cu submarinul vreo două staţii prin ocean. Şi ca să nu uit, luna trecută, dacă nu mă înşel, l-am auzit pe Klaus Iohannis că s-a propus singur şef la NATO. Păi dacă se-ntâmplă lucrul ăsta, eu fug în Rusia, dintr-o grămadă de motive, pe care însă nu mai am loc să le înşir aici, şi, cum la şcoală am învăţat puţin şi limba asta, la plecare o să-mi salut ţara cu Dasfidania! Apoi o să vă scriu de-acolo cum o duc. Dar asta numai dacă…
Şi-am să ţin minte mereu că am spus asta în editorialul cu numărul 756.
Adrian CRÂNGANU