Get Adobe Flash player

Poporul paralel

Vizualizari: 153


Stau pe gânduri şi nu ştiu cum să încep editorialul, pentru că cuvintele cu care voiam să-l închei se potrivesc parcă mai bine să fie primele. Ştiu că, într-un articol, cele mai importante sunt prima şi ultima propoziţie, şi întotdeauna m-am străduit să le găsesc pe cele mai bune cu putinţă. N-am ce să fac, aşa că o să mut finalul şi, până o să ajung să termin, o să mă descurc eu cumva.
Încep, aşadar, cu ceea ce ar fi trebuit să fie sfârşitul, iar fraza aceea cu care ar fi trebuit să pun punct articolului sună cam aşa: suntem atât de săraci în victorii, încât şi o bătaie, dacă nu e soră cu moartea, ne poate îmbogăţi şi umple sufletele de speranţă că pumnii pe care o să-i încasăm data viitoare au să fie mai puţin numeroşi şi mai puţin grei. Nouă exact asta ni s-a întâmplat: am încercat să vopsim meciul pierdut în semifinala Campionatului European U21, cu Germania, în culorile victoriei.
În dimineaţa de după partidă, nici nu mai ştiu ce zi a fost, în timp ce înfulecam un sandviş ca să nu fumez pe inima goală, trăgeam cu urechea la televizorul din cameră şi, prin uşa deschisă, am auzit odele închinate înfrângerii cu 4-2 în faţa nemţilor. Nu vreau să mă înţeleagă cineva greşit. M-am bucurat din tot sufletul că am ajuns acolo, m-am agitat, am înjurat arbitrii, ca orice român, la meciurile din grupă, dar a fost peste puterile mele să fiu şi mândru că am plecat de acolo cu coada între picioare. Cel puţin aşa am simţit eu că au stat lucrurile. Ba chiar, la prima ţigară şi prima înghiţitură de cafea, m-a bătut gândul că, în seara de dinainte, de fapt m-am plimbat prin statul paralel şi am văzut alt meci decât cel din statul de drept. Sincer, nici acum nu sunt tocmai convins că nu s-a întâmplat aşa. Iar în cazul ăsta poate că n-ar fi tocmai lipsit de interes să fac o cronică a partidei pe care, am impresia, doar eu am văzut-o la televizorul acela paralel la care m-am uitat, şi să-mi dau pe urmă cu părerea în legătură cu ţara care se mulţumeşte cu nimic.
În primul rând – şi spun asta ca ziarist sportiv, care, în ultimii zece ani, a transpirat şi-a îngheţat pe terenul de fotbal, cu agenda sub braţ şi aparatul de fotografiat spânzurat de gât, care şi-a rupt cel puţin cinci perechi de tenişi acolo, în iarbă, şi şi-a aruncat la gunoi trei şepci decolorate de la soare şi de la ploaie –, aşadar în primul rând, acolo meciul s-a pierdut în minutul 50, când am luat gol din 11 metri. Acolo ne-am rupt, acolo ne-am tăiat, acolo ne-am trezit din vis. Dar, tot gândindu-mă la clipele alea, acum îmi mai trece prin cap că la televizorul meu, fiind aşa cum e, echipele aveau tricourile schimbate între ele, şi atunci totul se explică.
Dar din toată tărăşenia asta eu am mai înţeles ceva. Am înţeles că noi mereu am fost la trei minute sau la cinci centimetri de a face ceva cu adevărat important. S-a întâmplat în Decembrie ’89, când am ratat lovitura de la 11 metri pe care ne-a acordat-o istoria, dar am tras mult peste poarta goală, s-a întâmplat şi la meciul cu nemţii, când am fost la o repriză distanţă de fericire. Şi nu pot să nu mă întreb ce-am fi făcut dacă chiar am fi câştigat. Probabil că atunci am fi fost muţi, cam ca preşedintele Iohannis şi Opoziţia după victoria de la Europarlamentarele din 26 mai.
Dar asta nu se poate vedea decât la un televizor paralel şi într-un stat paralel, în care singurul lucru perpendicular e convingerea mea că România n-o să se mai facă bine decât cu un popor paralel.
Adrian CRÂNGANU

Traducere