Originea locuitorilor din Slatina Timiş


Locuitorii satului Slatina Timiş sunt români şi nu există niciun motiv să ne îndoim de acest lucru. Bătrânii satului au susţinut cu tărie şi chiar au luptat pentru a-şi apăra originea străbună.

Slătinarii vorbesc româneşte, portul şi tradiţiile sunt de asemenea româneşti, nimic nu-i deosebeşte de ceilalţi români ca să poţi crede că sunt de alt neam, fiind statorniciţi aici în decursul timpului.

Datorită faptului că locuitorii localităţii Slatina Timiş sunt împărţiţi în două confesiuni – în romano-catolici şi ortodocşi, lucru neobişnuit la români – s-a încercat să se dea o altă interpretare originii românilor din Slatina Timiş, evident, alta decât cea românească. În felul acesta, se credea că poate fi justificată prezenţa romano-catolicismului la românii din Slatina Timiş, dacă originea slătinarilor era alta decât cea românească. Existenţa romano-catolicismului la o parte a locuitorilor din Slatina Timiş dă de gândit tuturor celor ce trec prin localitate, fiindcă în această parte a Banatului, în care este situată localitatea Slatina Timiş, o asemenea stare de lucruri nu se mai întâlneşte.

Cu privre la originea românilor din Slatina Timiş, sunt mai multe păreri contradictorii ale istoricilor unguri, şi anume: istoricul maghiar Szentklaray Eugen susţine în cartea sa ,,Guvernarea lui F.C. Mercy în Banatul Timişan”, în Foaia Diecezană (Foaia Diecezană, Caransebeş, anul III, nr. 3, din 17 ianuarie 1937), că slatinarii sunt unguri colonizaţi aici după cucerirea Banatului de către turci. Vorbind despre puţinii unguri rămaşi în Banat la preluarea cetăţii Timişorii de la turci de către prinţul Eugen de Savoia, în anul 1716, la 13 octombrie, el susţine că aceşti unguri s-au retras în mai multe sate. Printre aceste sate în care s-au retras ungurii este amintită şi localitatea Slatina Timiş. Iată textul: ,,… S-au supus autorităţilor turceşti şi au plătit haraciul, au servit pe latifundiarii musulmani şi au împărţit cu ei vitele şi produsele pământului lor. Acel număr mic de popor maghiar care a mai supravieţuit stăpânirii semilunei şi războaielor de recudere, s-a retras în sătuleţele dintre Tisa şi malul stâng al Mureşului, în comitatele de odinioară Torontal, Cenad şi Arad, în localităţile … mai departe Lipova, Balta, Bulci, Cela, Birchiş, Căpâlnaş şi Slatina. Dar populaţia acestor localităţi şi-au menţinut doar numele de familie unguresc şi religia romano-catolică, limba ungurească însă au uitat-o şi au înlocuit-o cu cea valahă. (Foaia Diecezană, Caransebeş, anul III, nr. 3, din 17 ianuarie 1937).

După cum singur recunoaşte istoricul maghiar, elementul unguresc în vremea aceea este neînsemnat în Banat. Puţinii unguri rămaşi erau aşezaţi prin părţile Mureşului şi Tisei. Satele pe care le aminteşte pe malul stâng al Mureşului se ţin lanţ unul după altul, ca o dată să sară tocmai dincolo de Caransebeş, amintind şi de Slatina, fără nicio altă precizare. El aminteşte de Slatina fiindcă aici găseşte români romano-catolici, fără să mai amintească de un alt sat de unguri catolici românizaţi până la Slatina, căci nu mai exista altul.

Nu există niciun document istoric care să amintească măcar despre o colonie ungurească desprinsă din părţile Mureşului, care să se fi aşezat dincolo de Caransebeş. Părerea istoricului maghiar este unică şi nu are niciun temei ştiinţific pentru a ne dovedi cele afirmate. Nici printre slătinari nu circulă astfel de tradiţii, cum că ei ar fi de origine maghiară, nici nume de familie ungureşti nu se găsesc la slătinari, aşa cum susţine istoricul maghiar. Nu se găsesc nici nume de familie care s-ar deduce din nume de familie ungureşti şi, chiar dacă s-ar deduce, sunt rezultatul unor căsătorii întâmplătoare, în afară de localitate, sau maghiarizării numelui în scopul obţinerii unor avantaje, care nu pot constitui un argument pentru dovedirea unei origini străine. Cercetând numele de familie ale slătinarilor, găsim frumoase nume româneşti, obişnuite la toţi românii, în general. Vom găsi şi unele nume specifice regiunii, la fel şi unele nume care nu sună româneşte, dar care nu pot fi deduse din ungureşte.

Numele cele mai obişnuite şi care predomină în localitatea Slatina Timiş sunt: Aghescu, Banu, Bona, Craia, Crîsta, Crăciunel, Ivanici, Miculescu, Muţiu, Moatăr (mai curând german decât unguresc), Dragomir, Ghera, Gherga, Jurjea, Neagu, Paulescu, Roma, Roiescu, Suru, Stepanescu, Vlădulescu, Zeicu. Din înşiruirea acestor nume, vedem clar cum acest istoric a exagerat afirmând că aceşti unguri deznaţionalizaţi şi-au păstrat doar religia romano-catolică şi numele de familie, căci nu găsim niciun nume de familie unguresc la slătinari. Găsim în schimb nume de botez străine de neamul nostru. Aşa de pildă Ianăş, în loc de Ioan. În vremea stăpânirii ungureşti, toţi cei care se chemau Ioan trebuiau să semneze Ianoş, dar şi pe acesta românii nu l-au putut pronunţa şi din Ianoş l-au românizat în Ianăş. În afară de acest nume, altul care să sune ungureşte nu există. Este cunoscut faptul – şi bătrânii din localitate au confirmat acest lucru – că maghiarii foloseau maghiarizarea, iar când nu reuşeau se mulţumeau să dea măcar numai numelui de botez o nuanţă maghiară. În localitatea Slatina Timiş se găsesc mai degrabă nume de botez germane ca: Amalia, Eduard, Clara, Heinrich, Friedrich, Ferdinand. Aceste nume sunt rare şi predomină în special la românii de religie romano-catolică. Foarte rar le găsim şi la ortodocşi, la aceştia mai ales din obligaţie faţă de ,,naş” trebuind să pună şi astfel de nume. În concluzie, aceste nume străine de neamul nostru sunt rezultatul tradiţiei de a pune nume străine după calendarul catolic, fiind romano-catolici. Ceea ce l-a făcut pe istoricul maghiar să suţină această teză greşită este faptul că el nu a cercetat acest fenomen mai profund, iar faptul că la Slatina erau români romano-catolici l-a dus şi la gândul că aceşti locuitori trebuiau să fie de altă origine decât cea românească. Deci romano-catolicismul la românii din Slatina Timiş l-a dus la concluzia unei origini străine, fără a o putea însă dovedi. Pentru a alunga orice nedumerire cu privire la faptul că slătinarii ar fi unguri, prezentăm extrase din lucrarea lui J.J. Ehrler (J.J. Ehrler, Banatul de la origini până acum, 1774, Editura Facla, Timişoara, 1982, p. 132), care arată că, în 1774, la Slatina Timiş exista o biserică romano-catolică, dar populaţia localităţii Slatina Timiş, care făcea parte din districtul Caransebeş, cercul Timişului, era formată din români.

Tot în lucrarea lui J.J. Ehrler găsim că numărul ungurilor în Banat era foarte redus şi, în acest sens, el scrie: ,,Populaţia este formată din germani, români, sârbi, greci şi din câţiva unguri […], numărul ungurilor şi al bulgarilor este de 2.400, al românilor este de 220.000, al germanilor de 53.000”. (J.J. Ehrler, Banatul de la origini până acum, 1774, Editura Facla, Timişoara, 1982, p. 30).

Deci este greu de crezut că aproape toată populaţia de origine maghiară care a locuit în acea vreme în Banat ar fi putut să se fi aşezat la Slatina, şi că acest funcţionar habsburgic, recunoscut pentru meticulozitatea lui, să nu fi remarcat acest lucru, dar Ehrler semnalează prezenţa ungurilor în districtul Cenad, şi mai ales în cercul Timişului, din acest district.

După tradiţie, locuitorii sunt urmaşii acelor bulgari care au populat în secolul al XVI-lea satele Caraşova, Clocotici, Rafnic şi de unde 250 de familii, cu circa 2.000 de suflete, pe timpul luptei de la Mohaci, pornind din loc în loc, au venit pe teritoriul prin mijlocul căruia curge pârâul Slatina şi s-au colonizat sub versantul de răsărit al dealurilor Scăuniş şi Tîlva Turcului şi împrăştiindu-se pe malul stâng al râului Timiş şi-au zidit case. Aceşti colonişti fiind mai numeroşi vechilor locuitori valahi ai Slatinei, în număr de aproximativ 20 de familii, care urmau religia greco-orientală, şi-au părăsit vetrele lor de până aici şi au emigrat pe malul drept al Timişului, pe teritoriul ,,Strâmtură”, susţine istoricul maghiar Pesty Frigyes, în lucrarea sa. (Frigyes Pesty, Aszorenyi bansag es szorenyi varmegye tortenete, Budapesta, 1878, p. 75). (Va urma)

Gheorghe ZEICU