Pe aripile… timpului, sau pe urmele epigramistului Nicolae Nicolae


Coborând din Câmpia Băileştilor lui Nea Mărin, către Dunăre, îţi apare o oază de plopi, salcâmi şi duzi, din care se ivesc case durate solid de nişte oameni harnici şi gospodari, vestiţi în regiune. Este comuna Rast, o aşezare compactă, aşa cum sunt mai toate satele noastre de la câmpie, cu uliţi drepte, parcă trase la sfoară, având fiecare o grădiniţă în faţa casei, plină de tot felul de flori, semn că locuitorii satului sunt logodiţi cu natura şi adoră frumosul natural. Să tot aibă satul vreo 1.500 de case şi vreo 4.000 de capete.

Numele de Rast al satului provine din limba slavă, ceea ce înseamnă „Ţinut inundabil cu vegetaţie de baltă”. Lucru perfect adevărat, întrucât aproape în fiecare primăvară Dunărea se revarsă, ieşind din matca ei şi formând aşa-zise „lacuri iezătură”, unde creşte în voie stufărişul, ca în deltă, dând naştere unui adevărat paradis pentru păsările de baltă şi unde leneşul era chinuit de foame. Altfel, luai undiţa, câteva râme, o vârşie sau setcă, şi imediat făceai rost de o saramură de juveţi, care forfoteau din belşug în apele nu prea adânci ale Bălţii Rast.

Într-o casă destul de arătoasă, construită cu multă sudoare şi privaţiuni, cum era pe atunci, într-o familie de „ţărani mijlocaşi”, în primăvara anului 1927, în ziua de 11 iunie, femeile din mahala şuşoteau, în curiozitatea lor, că Dada Gheorghiţa a lu’ Stan Nicolae a născut un băiat – al treilea – din totalul de patru fraţi. Doi băieţi şi două fete.

A fost bucurie mare în familie, iar Nea Niţă, mândru că mai are un fiu pe care îl aşteaptă coarnele plugului, a tăiat un miel şi a dat cep la butoiul cu zaibăr. I-au dat numele de Nicolae pentru că aşa a vrut naşul, care, pe atunci, era patron spiritual, conform obiceiului românilor.

Băiatul a crescut fără probleme, vara cotrobăind prin grădinile vecinilor, de unde „recolta” tot felul de fructe, sau păzind mieii pe care îi ducea la păscut pe miriştile de la marginea satului alături de Mărioara, sora cea mai mică. Aici a învăţat să înalţe zmeie, ba chiar să le confecţioneze, că sfoară – slavă Domnului – avea destulă, mama având o maşină de „tras borangic” din gogoşile viermilor de mătase, îndeletnicire la modă pe atunci în satele din sudul Olteniei, unde dudul, hrana viermilor, creştea în arealul lui.

Crescând mai mare, părinţii l-au însărcinat cu păzirea viei, unde, de cum începeau strugurii să se coacă şi până la cules, alături de prietenul său nedespărţit, Bombonel, un câine şoricar foarte vioi şi inteligent, îşi făcea serviciul conform directivelor primite de la Tata Niţă.

Iarna era nelipsit de la baltă, unde alături de alţi copii din sat se dădea cu patinele, de unde venea acasă îngheţat bocnă. Ba, într-o seară s-a spart gheaţa de sub el, scăpând în apă, din care a ieşit ud până la brâu şi în drum către casă a îngheţat de-a binelea, abia putând să păşească în pantalonii groşi, deveniţi adevărate burlane rigide. Bineînţeles că asemenea fapte nu rămâneau nepedepsite. Cureaua lui Tata Niţă încerca zadarnic să pună lucrurile la punct.

Apoi a venit vremea să meargă la şcoală, unde învăţătoarea Elena Răsteanu i-a pus condeiul în mână şi i-a strecurat în sulfet multe ambiţii şi proiecte. Şcoala i-a adus multe bucurii, dar nici necazurile n-au lipsit. Bucurii, pentru că în fiecare clasă a fost răsplătit cu premii, de care părinţii erau foarte mândri, iar necazurile n-au lipsit, fiind un elev neastâmpărat, care se implica în mai tot felul de pozne şi năzdrăvănii, pentru care părinţii lui primeau numeroase reclamaţii.

După terminarea şcolii primare, părinţii intenţionau să facă din el un plugar de seamă, dar Coliţă al nostru – aşa îl alintau în familie şi aşa îl ştiau şi cunoscuţii – o ţinea una şi bună: voia neapărat să se înscrie la liceu.

Şi s-a înscris la Liceul Teoretic „Independenţa” din Calafat, unde s-a apucat cu multă râvnă şi silinţă să înveţe tot felul de discipline, având profesori de o ţinută ireproşabilă, mulţi dintre ei proveniţi de la liceele, ba chiar facultăţile basarabene, ca urmare a refugierii din 1941. La Matematici l-a avut ca profesor pentru câtva timp pe renumitul Hulubei, fratele savantului Horia Hulubei.

Pe toată durata liceului a fost un elev disciplinat, ordonat şi silitor la învăţătură, dovadă fiind faptul că mereu strădania i-a fost răsplătită cu premii. N-a neglijat nici activitatea extraşcolară, fiind un remarcabil sportiv, apreciat în atletism, dar mai ales la fotbal, terminând liceul ca un component de bază al echipei de fotbal „Dunărea” din Calafat.

Punând punct vieţii de liceu, s-a înscris la Institutul Politehnic din Braşov, azi „Universitatea Transilvania”, Facultatea de Silvicultură şi Exploatare a Lemnului. După absolvirea facultăţii a fost repartizat la Sectorul de Exploatare Forestieră Zăvoi, unitate aparţinătoare Întreprinderii Forestiere Caransebeş.

Cunoscând mai demult o elevă, Tamara Jechiu, fiica unui preot din Chişinău refugiat în Rast de pe meleagurile basarabene, în anul 1957 se căsătoreşte. Din această căsătorie au rezultat doi copii, Sergiu şi Cristian; primul, inginer mecanic, iar cel de al doilea inginer chimist, amândoi găsind de cuviinţă să-şi desfăşoare activitatea în Italia. (Va urma)

Ştefan ISAC