Cravașa



Nu cred că a existat întrebare, cel puțin nu în ultimii 33 de ani, pe care să mi-o pun mai adesea decât aia la care răspunsul era da, probabil că în ’89 am ieșit în stradă ca prostul. Dacă eram deștept mi-aș fi văzut de treabă, m-aș fi îmbătat în fotoliu la casa mea ori m-aș fi ascuns în vană de frica gloanțelor rătăcite și poate chiar aș fi adormit acolo, așa cum au făcut o grămadă de cunoscuți de-ai mei care azi sunt perfect mulțumiți de viețile lor petrecute în fața televizoarelor, dar, poate cel mai important, în cazul ăsta nici n-aș fi avut pretenții. E logic, din moment ce nu i-aș fi dat nimic acelui Decembrie 1989, nici n-aveam dreptul să-i cer ceva. I-am oferit însă tot ce-am avut, absolut tot, și cred că așa e cel mai bine să spun decât să înșir aici toate lucrurile și trăirile pe care i le-am pus la picioare, încât am rămas sărac lipit. Așa m-a prins 1990.
Dacă îmi pare rău pentru ce-am făcut? Asta e a doua întrebare care mă bântuie și la ea încă nu am un răspuns care să mă mulțumească. Uneori, însă, îmi zic că nu. Câteodată gândesc complicat și atunci regretele se transformă în remușcări, iar asta se întâmplă mai ales când vine vorba de fiul meu, fiindcă, într-un fel, mă simt vinovat că am contribuit la puținul pe care i-l oferă țara asta în care a preferat să rămână, în timp ce mai toți prietenii și foștii lui colegi au luat calea Europei.
Așadar, în privința asta nu știu ce să zic. Stau în cumpănă fiindcă nu mai ţin minte exact ce speram eu în ’89 că o să se întâmple, dar ştiam prin ce nu mai voiam să trec. Iar pe primele două locuri în visele mele erau, în ordine, să nu mai fiu condus de proști și al doilea lucru, de politruci. De oameni de partid. Cu astea două dorințe îndeplinite, restul ar fi venit de la sine. Dar n-a fost să fie.
Când spun asta, mă gândesc în primul rând la președinții pe care i-am avut în toți anii ăștia. N-a fost unul mai de Doamne-ajută, vorbesc din punctul meu de vedere. Din niciunul n-am reținut nimic bun, nimic frumos. Un lucru măcar. Ceva. Zero. Despre fiecare am scris, la timpul potrivit, cred că zeci de articole. Știam că nu îndrept nimic cu ele, cum știu și acum, dar pe atunci încă mai speram. Acum n-o mai fac, și asta din ziua în care am înțeles că românii și-au luat adio și de la ultima fărâmă de demnitate, iar singura explicație pe care o găsesc e că am consumat-o pe toată atunci, în acel decembrie din urmă cu aproape 34 de ani.
Tot ce țin minte din Ion Iliescu, fiindcă tot vorbeam de Revoluție și de președinți, e că, în ’90, a scos-o pe mama și pe încă un milion de români la pensie la 50 de ani, că ea nu mai putea de bucurie și că, din clipa aia, și ea și ceilalți l-au votat cu amândouă mâinile ori de câte ori a fost nevoie.. Atunci n-am înțeles, dar azi, când am cu zece ani mai mult decât avea mama atunci și lucrez de-mi sar capacele, îi dau, într-un fel, dreptate.
În dreptul lui Emil Constantinescu trag o linie, fiindcă nu mi-a rămas cu nimic în amintire. Traian Băsescu a făcut doar șmecherii, în amândouă mandate, iar în dreptul ultimului președinte trag două linii: una în loc de nume, și a doua la capitolul amintiri.
Dar i-am meritat pe toți. Vorbeam cu cineva despre asta și omul acela mi-a spus că, atunci când ne văd politicienii cât suntem de supuși și parcă îi rugăm să ne călărească, ei nu mai stau o clipă pe gânduri și ne sar în spinare. După ce ne-am despărțit, m-am întors și l-am urmărit cu privirea. În mâna dreaptă ținea o cravașă pe care nu i-o observasem până atunci, iar în picioare i-au crescut dintr-odată niște cizme lucioase pe care, în lipsă de altceva, le lovea cu ea. Pleosc. Pleosc. Pleosc. Pleosc…
Adrian CRÂNGANU