Câteodată, însă doar foarte rar, mai intru şi eu pe Facebook, mai mult ca să-mi pierd puţinul timp liber pe care-l am, dar şi, de ce să n-o recunosc, de curiozitate, ca să văd ce mai e nou în locul unde se pare că s-au mutat vieţile celor mai mulţi dintre noi. Încerc să nu bag în seamă reclamele care mă năpădesc din telefon şi pe care le simt cum mi se urcă pur şi simplu pe piele ca nişte furnici şi-mi intră în ochi, în nas şi în urechi, şi mă concentrez pe foarte puţinul care mai rămâne. Şi nu ştiu cum sau prin cine, dar în ultimul timp ajung la mine tot felul de mesaje care mă pun pe gânduri, fiindcă pe mine a început să mă îngrijoreze patriotismul ăsta prea tare strigat, prea colorat, artificial şi de faţadă. Eu pe-al meu îl ţin închis undeva în partea stângă a pieptului şi-i dau drumul doar din când în când, de exemplu îl las să iasă la intonarea Imnului naţional, iar el îmi pune atunci un nod în gât. În rest, stă cuminte acolo, aşa cum îi şade bine hainei cu care se îmbracă inima.
Dar nu despre mine e vorba acum, ci despre alţii. Despre cei în faţa cărora, la început, am ridicat din umeri, apoi am arcuit o sprânceană, şi la sfârşit, m-am scărpinat în creştetul capului. Aş zâmbi, fiindcă parcă-s decupaţi din Caragiale, dacă n-aş fi, aşa cum am zis, îngrijorat când mă uit la ei. Sunt rupţi de realitate, n-au absolut nicio legătură cu viaţa noastră, a ăstora de jos, le plâng de milă angajaţilor şi pensionarilor care au de toate şi le râd în nas celor care nu mai au aproape nimic. Nici nu ştiu exact cum îşi zic, patrioţi, suveranişti, naţionalişti, habar n-am, fiindcă atunci când îi văd mut repede canalul, dar prostiile lor mă mai bântuie câteodată înainte să adorm. Şi atunci, mai calm, îmi zic că poate au ei dreptate, că e ca la fotbal, unde lucrurile se văd mai bine de la înălţimea tribunei în care stau ei. Din păcate, n-am reuşit să ajung niciodată la o concluzie, fiindcă, până s-o trag, m-a luat întotdeauna somnul.
Ce zic ei, de fapt? Că România e o ţară perfectă. Asta în primul rând. Apoi, că e Grădina Maicii Domnului, iar românii, un popor nobil şi ales, ar trăi minunat din merele, perele şi prunele care cresc în ea, dacă n-ar fi ticăloasa de Europă, care ni le fură cu camioanele. În gând, în pat, eu le spun că nu prea sunt de acord cu ei, iar nu mai demult de aseară le-am explicat că de dimineaţă mi s-a rupt inelul de la conservă şi am rămas cu el pe deget, că după-masă staniolul de la cutia de iaurt s-a despicat exact pe mijloc în loc să se desprindă de pe margine, iar un pic mai târziu, ca să deschid un bidon de 5 litri de apă plată, a trebuit să caut o cheie franceză ca să deşurubez dopul. Şi toate astea fabricate în România, de români. Pe urmă am început să casc şi am tăcut chiar şi-n gând.
Acum, că tot am adus vorba despre ei, am să spun şi alte lucruri cu care nu sunt de acord în ceea ce-i priveşte. Şi primul e ăla că, dacă n-ar fi existat Uniunea Europeană, n-ar fi avut unde să plece şi să muncească şase milioane de români nobili şi aleşi. Pe urmă, le-aş mai atrage atenţia că, dacă n-ar fi Europa să ne dea milioanele de tone de mâncare de prin magazine, să mă ierte Dumnezeu, dar am muri de foame cu Grădina Maicii Lui cu tot.
Eu sunt din ăla de jos şi văd toate astea. Şi încă ceva, şi cu asta termin, nu le mai reproşez nimic: Europa are dreptate cu pensiile speciale. Cu toate. Ei, suveraniştii, nu le văd de sus. Iar eu am mai învăţat ceva în anii în care am fost fotoreporter sportiv şi am stat pe stadioane, în spatele porţilor. Anume, că sunt lucruri pe care din tribune nu le observi. Sunt tocmai alea pentru care sunt huiduiţi arbitrii.
Cu al nostru nu e cazul, e ultimul lui meci, şi-a pierdut şi fluierul, şi cartonaşele, şi ecusonul, iar tribunele sunt oricum goale, fiindcă românii au plecat pe alte stadioane. Unde nu sunt spectatori, ci copiii de mingi ai Europei.
Adrian CRÂNGANU