Toată dimineaţa am stat cu privirea pierdută pe fereastră, aşteptând degeaba să cadă doi, trei stropi de ploaie, iar cu coada ochiului cu care mai trăgeam la televizor speram, la fel de zadarnic, să văd măcar că lucrurile încep să intre odată şi-odată pe făgaşul normal, că râul de ură şi dispreţ pentru politicieni se retrage şi intră în matca lui. La foamea de răcoare pe care o aveam, ploaia aia nebună din noaptea de joi spre vineri nu mi-a ajuns nici măcar pe-o măsea. Am dormit însă cum nu se putea mai prost, aşa că dimineaţa mă bâţâiam, ca bătut de vânt, pe peron.
Vinerea trecută a trebuit neapărat să merg la Bucureşti. Aşteptam în gară, la Caransebeş, să văd sosind trenul de Reşiţa, de la 7 fără 10, dar n-a venit. Am înţeles că după furtuna din noaptea aia căzuseră nişte copaci pe linie şi nu s-a putut circula. Spre cinstea lui, trenul care venea de la Arad, ăla al meu, a ajuns exact când trebuia, la 8 şi un minut, ceea ce m-a cam pus pe gânduri, fiindcă eu, care cred că merg mai mult cu CFR-ul decât pe jos, n-am mai văzut aşa ceva.
Gândurile au continuat şi în vagonul care mă ducea spre Capitală, şi n-am putut să nu-mi aduc aminte de păţania din urmă cu trei ani, când, venind de la Reşiţa la Caransebeş, şi tot după o furtună din aia turbată, am rămas blocaţi în mijlocul pădurii puţin înainte de Ezeriş, într-un loc fără semnal la telefonul mobil. În prima jumătate de oră am fumat, am spus bancuri cu conductorul şi ne-am tot uitat la telefoane, cineva a spus chiar că poate lumea o să creadă că ne-au răpit extratereştrii, pe urmă am coborât şi ne-am mai dezmorţit un pic oasele, dar după două ore am început să intrăm la griji, fiindcă eram siguri că nimeni nu ştia nimic de noi. Dispăruserăm, pur şi simplu, de pe radar. Târziu de tot, după ce au tăiat cu drujba copacul care bloca linia, am intrat în zonă cu semnal şi vagonul a început să piuie ca un incubator în care o mie de pui numai ce ieşiseră din găoace. Erau apelurile pierdute şi mesajele. Nevasta mea, cel puţin, era distrusă, şi cred că nu a fost singura. Am sunat-o imediat şi am liniştit-o, m-a iertat pentru infarctul pe care era să i-l provoc dis de dimineaţă şi amândoi l-am iertat pe bătrânul CFR.
Peste câteva zile i-am povestit întâmplarea, acum ca pe o glumă, cuiva care trăieşte după o religie învăţată pe banca din faţa blocului şi o tocană de superstiţii şi poveşti auzite duminica după slujbă în curtea bisericii, iar ea, fiindcă despre o femeie e vorba, mi-a spus, foarte serioasă, că, după aşa o furtună şi aşa o întâmplare, şi după ce a meditat la prostiile pe care le fac politicienii, a ajuns la concluzia că toate astea sunt semne clare că Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi, fiindcă ne-am înrăit şi ne-am întors şi noi faţa de la El.
Nu am fost niciodată şi cred că, acum, nu sunt nici atât un om religios, aşa că am uitat repede discuţia cu ea. În ultimul timp, însă, încep să cred că trăiesc parcă ispăşirea unei pedepse pe care n-o înţeleg, dar pe care în primul rând consider că n-o merit. Mă întreb unde şi cu ce am greşit de trebuie să trăiesc în vremurile astea, sub politicieni care au schingiuit bătrâni fără apărare în azile, care fură, mint, înşeală şi trădează cum respiră, care demisionează doar cu tunul la tâmplă, vremuri pe care, uitându-mă la televizor şi văzând cum cad capete, le compar cu cele din din urmă cu 33 de ani, pe care le-am petrecut în stradă, şi am impresia că văd ceva ca un fel de revoluţie. Cea din iulie 2023. Aia de mătase.
Trenul de care vorbeam, ăla de vineri, care mă ducea spre Capitală, a ajuns la Craiova cu opt minute mai devreme, şi era cât pe ce să-mi fac cruce. Şi mi-a fost clar ca bună ziua că Dumnezeu chiar şi-a întors faţa de la noi.
Adrian CRÂNGANU