,,Să auzim numai de bine!“



Convorbire cu Mircea C
arp de la ,,Vocea Americii” şi ,,Radio Europa Liberă” (II)

  • Cum aţi ajuns la „Vocea Americii” şi, mai târziu, la Radio ,,Europa Liberă„?
  • Am ajuns mai întâi la Salzburg, unde am lucrat pentru Misiunea americană. M-am căsătorit şi apoi, în 1951 am emigrat în Statele Unite. În baza unei legi, americanii primeau oameni pe care ei îi considerau de valoare. Aşa că am primit o viză specială. M-am stabilit la New York şi am lucrat ca ziarist la Comitetul Naţional pentru Europa Liberă, la Departamentul de presă şi publicitate. Aici am scos, împreună cu alţi colegi, publicaţia „Cronica românească”, ce apărea lunar. Apoi mi-a venit oferta de la „Vocea Americii” şi am plecat la Washington. Era în anul 1955 când am început să lucrez la „Vocea Americii”. La început crainic, apoi reporter, şi cu anii, m-am ridicat până la rangul de şef al Serviciului românesc, unul dintre cele mai bune servicii din cele 37 câte avea „Vocea Americii”. Într-o zi, eram în vacanţă, m-au sunat de la Departamentul de Stat, şeful de la Secţia română, care mă cunoştea, şi mi-a spus că preşedintele Richard Nixon pleacă în România şi că eu îl voi însoţi. La început n-am vrut, mi-a fost teamă. Şeful mi-a spus că voi pleca cu paşaport oficial şi voi fi trecut pe lista celor care îl însoţesc pe preşedintele Statelor Unite. În aceste circumstanţe, mi-am revăzut ţara după 21 de ani.
  • Cum a fost revederea cu România?
  • Foarte emoţionantă. Când am văzut pământul românesc din avion, am avut o stare greu de explicat. La Aeroportul Băneasa, la controlul paşapoartelor, era un căpitan. După ce s-a uitat în paşaport, mi-a spus: ,,Cu numele acesta nu puteţi să spuneţi că sunteţi american”. I-am răspuns scurt: ,,Ba da! Îl voi însoţi pe preşedintele Nixon”. Apoi reprezentantul Ambasadei americane m-a luat în primire. Am stat cinci zie în ţară. În tot acest timp am avut mult de lucru, însă eram bucuros că m-am reîntors la mine acasă, măcar pentru scurt timp. Până în 1990, am fost ACASĂ de 14 ori. Vizita lui Brejnev, Ford, cutremurul, şi cu alte ocazii de… lucru. Nu după mult timp mi s-a făcut propunerea să trec la „Europa Liberă”. Aveam experienţă şi legături în acest domeniu. Era în 1979 şi am rămas la acest post de radio până în 1995, când am ieşit la pensie.
  • Cum vedeţi România de azi? Sunt schimbări sau încă suntem pe drumul modificărilor?
  • Fără îndoială, în aceşti 20 de ani de când au avut loc evenimentele din Decembrie 1989, s-au produs multe schimbări. Unele în bine, altele nu corespund nici pe departe aşteptărilor. Există libertate, o libertate a presei, a mediilor, deseori însă folosită de unii în scopuri malefice. Sunt încă unelte ale vechiului regim, care, prin poziţiile pe care le ocupă, şi acum joacă mai departe, din umbră, cartea comunistă. Există libertatea de mişcare nu numai în ţară, dar şi în străinătate. Fiecare, sau aproape fiecare îşi poate procura un paşaport şi, dacă are bani, se poate duce în străinătate. În majoritatea cazurilor, vacanţele în ţară, la munte sau la mare, sunt deseori mai scumpe decât în străinătate şi de calitate inferioară. Comerţul, în ciuda preţurilor ridicate şi a unor piedici puse chiar de conducere, este în plină dezvoltare. Cu toate acestea, totul se dezvoltă mult mai încet decât ar trebui. Mulţi meseriaşi buni – şi, slavă Domnului avem –, preferă să se ducă în străinătate, unde sunt mai bine plătiţi. Trimit bani acasă, îşi ajută familiile, construiesc case, cum este de pildă cazul în Maramureş, fără nicio noimă, dăunând astfel pitorescului pur românesc. Oameni tineri pleacă în străinătate ademeniţi de mirajul unui Occident care trece totuşi printr-o criză extraordinară. Mulţi din cei care-şi găsesc în Occident o sursă de venit – tineri, muncitori calificaţi – se întorc acasă. Majoritatea, însă, din păcate, rămân departe. Se destramă familii, se înstrăinează copii, seacă izvorul muncii calificate.
  • Fiul dumneavoastră, Mihai a ales o carieră diplomatică la N.A.T.O. Din aceastä funcţie ajută România? Are afinităţi pentru ţara noastră, fiind născut în S.U.A. şi soţia sa, fiind daneză, diplomată şi ea?
  • Băiatul meu s-a născut în Statele Unite şi a urmat cursurile uneia dintre cele mai prestigioase Universităţi americane – Georgetown, din Washington. A lucrat la început în cadrul Departamentului de Stat la Ambasadele de la Berna, Berlin, a pus umărul la înfiinţarea Ambasadei Americane din Chişinău, apoi a trecut la Ambasada americană din România, mai întâi ca reprezentant pentru Transilvania, apoi în calitate de consilier politic la Bucureşti. Apoi a dat examen şi a fost primit la NATO, în Bruxelles. Vorbeşte curent limbile engleză, franceză, a urmat cursuri la Şcoala de Ştiinţe Politice Superioare din Franţa, germana – mama lui, prima mea soţie, care a murit când Mihai avea 7 ani era nemţoaică, şi, bineînţeles, limba română. A doua mea soţie, criticul de artă Gabriela, născută Dumitrescu, i-a fost ca o mamă după aceea. Are o vilă la Zamora, lângă Sinaia, şi vine cu toată familia în fiecare an, ori de câte ori are prilejul, în România. În misiunea lui de la NATO unde este adjunctul Secţiei de dezvoltare a crizelor, a fost în Kosovo şi acum se duce des în Afganistan, Nu pierde nicio ocazie să ia legătura şi cu militarii români staţionaţi în regiune. Să precizăm însă: misiunea lui, ca şi a tuturor angajaţilor la NATO, este de a pune în aplicare în birou sau pe teren dispoziţiunile pregătite şi transmise de forurile conducătoare ale Alianţei, dispoziţiuni puse la punct în baza instrucţiunilor date de miniştrii de Externe ai celor 16 ţări membre ale forului suprem de conducere. Aşadar, n-are nici rolul şi nici calitatea de a face ceva special pentru România, cum m-aţi întrebat dv. Dar prin atitudinea şi angajamentul său în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, Mihai se poate afirma şi, în felul acesta, când e cazul, poate să atragă atenţia şi că este de origine română.
  • Ce aţi transmite românilor de acasă şi celor ca noi, aflaţi mai departe de ţară?
  • Salutul cu care-mi luam rămas bun de la ascultătorii mei, atât la ,,Vocea Americii“, cât şi mai târziu, la ,,Europa Liberă”. ,,Să auzim numai de bine!”

A consemnat

Adalbert GYURIS