Get Adobe Flash player

Trei sferturi

Vizualizari: 1250

Adrian CRÂNGANU

Dacă nu mă înşel – şi nu cred că mă înşel –, acesta a fost primul, sau, cel mult, al doilea Paşte când nu am simţit adierea aceea, venită de pretutindeni şi parcă de nicăieri, care mereu în preajma sărbătorilor mă învăluia şi mă făcea să fiu altfel, măcar pentru câteva zile. Până acum eram chiar convins că, şi dacă aş fi singur pe un vârf de munte ori pe o insulă pustie, fără un calendar la îndemână, aş putea să ghicesc cu cea mai mare precizie două zile din an: Paştele şi Crăciunul. De data aceasta, însă, cred că aş fi dat greş.

N-aş putea să spun ce s-a întâmplat de fapt, de ce a fost aşa. O explicaţie ar fi vremea, dar nu sunt deloc sigur că motivul stă în picioare. În camera lui, fiul meu a zdrăngănit toată ziua la chitară, repetând la nesfârşit o bucată foarte complicată din November Rain, a lui Guns n’ Roses. Dar cred, totuşi, că nici măcar tristeţea melodiei nu a fost cu adevărat cauza lipsei mele de sensibilitate în faţa unui moment pe care, aşa cum am mai spus, până acum îl simţeam, cel puţin cu sufletul, dacă nu şi cu gândul. Nici mesaje pe telefonul mobil parcă n-am primit ca în alţi ani, şi până şi vecinii din blocul de vizavi, care până acum mă enervau cu petrecerile lor din parcare sau de pe băncile de pe alee, au fost mai rezervaţi.

Spre seară, am dat o raită prin oraş, să iau puţin aer, dar n-am zăbovit prea mult. Poate greşesc din nou, dar tristeţea străzilor, a vitrinelor şi a chipurilor pe care le-am văzut mi s-a părut copleşitoare. Iar la televizor, odată întors acasă, am aflat că nici măcar la spital n-au mai ajuns atâţia mâncăi şi beţivi ca în alţi ani. Mi-am zis, atunci, că asta s-a întâmplat nu fiindcă ne-ar fi venit, în sfârşit, şi nouă, mintea la cap, ci pentru că am început să fim cu adevărat săraci. Şi până acum am fost, dar ne-am făcut că nu vedem. Şi, aşa, în loc să mă gândesc la lucruri frumoase în ziua de Paşti, numai bine că mi-am adus aminte de altele pe care le-am văzut, tot la televizor, în ultima săptămână, dar care se legau, într-un fel, de cele trăite, cu o oră mai devreme, pe stradă. Mi-am amintit că trei sferturi dintre români se consideră săraci, şi tot atâţia ar vrea ca marile averi să fie impozitate altfel decât amărâtele lor de lefuri. Şi ţin minte că pe loc a apărut un psiholog care a găsit, scurt, o explicaţie a înverşunării oamenilor de rând vizavi de cei foarte bogaţi: comunismul. Atunci toţi aveam cam aceleaşi lucruri, nu existau diferenţele de azi, iar noi, oamenii simpli, suntem prea bătuţi în cap să-i acceptăm pe cei cu averi de milioane de euro.

Eu însă cred că nu e deloc aşa. Şi alţii, cele trei sferturi de popor român, la fel ca şi mine, ştiu cum au fost făcute acele mari averi. Şi mai ştiu că locul a trei sferturi dintre acei milionari ar fi, într-o ţară normală, după gratii. Şi mai ştiu şi de ce nu sunt acolo.

Dar poate că liniştea şi pacea zilei de Paşti m-au făcut să mă gândesc, apoi, şi la altceva, mai frumos şi mai folositor. Guvernul care va veni să păstreze aceeaşi cotă de impozitare pentru toţi, dar să nu mai impoziteze veniturile, ci fericirea. Atunci, trei sferturi din poporul român n-ar mai plăti un ban. Şi, ca s-avem un buget cu-adevărat sărac lipit, aş introduce şi-o taxă pe iluzii. Ca la P.P.-D.D.

Traducere