Get Adobe Flash player

Un loc oribil şi minunat

Am citit, nu demult şi nici nu mai ţin minte exact unde, o gogomănie, dar una care m-a cam pus pe gânduri. Un scriitor american, Andrew Solomon, s-a apucat de scris editoriale şi într-unul dintre ele, apărut în The New Yorker, zice că „România e un loc oribil, dar totodată minunat”. Recunosc că n-am prea înţeles mare lucru din exprimarea lui, aşa că am citit mai departe. Mă interesa de unde până unde a ajuns el la concluzia asta într-un timp relativ scurt şi aflat la câteva mii de kilometri distanţă, când noi a trebuit să stăm aici o viaţă ca să înţelegem cam cum stau lucrurile.

Şi iată ce am aflat. În luna iunie, Andrew Solomon a fost la Bucureşti să-şi lanseze cartea „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei”, care, între timp, a rupt gura târgului în materie de vânzări. Mai departe, zice că bunicii lui au ajuns în America din România, „dintr-un loc – zicea o mătuşă de-a lui – oribil, de unde au fost norocoşi să poată pleca, şi unde nu exista niciun motiv pentru ca cineva să se întoarcă”. Bătrâna habar n-avea de unde plecase, dar după multe săpături Andrew Solomon a înţeles că era vorba despre Dorohoi.

M-am oprit o clipă din citit ca să rumeg mai bine spusele americanului. Eu nu sunt aşa. Eu n-am avut niciodată pretenţia că aş fi în măsură să pun un diagnostic unui popor ori să rostesc un verdict când vine vorba de o ţară. Eu n-am făcut altceva decât să-mi spun, în cuvinte cât mai simple, părerea de om obişnuit, unul din mulţime, acolo unde am rămas doar fiindcă am fost cinstit când alţii au furat, am spus adevărul când alţii au minţit şi am stat drept când alţii s-au târât. Tocmai de-aceea îi cunosc atât de bine pe români, fiindcă n-am maşină şi merg pe jos, printre ei, în fiecare zi, stau la rând pentru o pâine şi nu-mi umplu portbagajul de la supermarket o dată pe lună, şi seara, în loc să merg la terasele de fiţe, eu stau cuminte, lângă ei, pe o bancă, în parc.

După ce am reflectat îndelung la toate astea, am continuat să citesc, ca să aflu ce e atât de oribil în România, din punctul de vedere al americanilor. Până la urmă n-am înţeles ce-a vrut bătrâna să spună, dar cred că de fapt nici ea n-a înţeles, aşa că am trecut la motivele lui Andrew Solomon. Primul ar fi că a rămas şocat după o întâlnire cu un copil rrom, cu care l-a pus în legătură un prieten aflat de 15 ani în România, unde nu face zilnic altceva decât să pună umărul să ajute copiii rromi defavorizaţi, pentru că a făcut el o paralelă între opresiunea strămoşilor lui evrei şi opresiunea pe care o suportă rromii în România.

Odată lămurit în privinţa asta, am trecut la al doilea motiv, şi anume că nu mai ştiu cine a amânat sau a anulat o conferinţă despre identitatea gay, care trebuia să se ţină la Biblioteca Centrală Universitară. Fără discuţie, un motiv perfect întemeiat să faci din România un loc înfiorător.

Recunosc, uneori aşa o văd şi eu. Fiindcă elevii trebuie să meargă kilometri întregi pe jos până la şcoală, în vreme ce pensionarii, care circulă pe gratis cu autobuzul, se plimbă până la piaţă pentru doi ardei, de trei ori pe zi. Fiindcă îmi ţiuie urechile de la zăngănitul obloanelor pe care sute de firme private le trag definitiv în fiecare zi. Pentru că legiunea străină de infirmiere care câştigă dincolo de patru ori cât mine aici îmi râde în nas şi mă ia de prost fiindcă mă încăpăţânez să rămân în ţara asta. Care, nu-i aşa, nu-i decât „un loc oribil, dar totodată minunat”. De ce minunat? Habar n-am. Dar pentru mine e…

Adrian CRÂNGANU

Traducere