Adrian CRÂNGANU

Penultimul meu editorial, intitulat ,,Dreptul la replică”, se încheia în felul următor: ,,Fiindcă noi, românii, nu ne putem înţelege, ungurii ne conduc de 21 de ani, fără întrerupere, în propria noastră ţară. Şi aştept un fax. Sau tăcerea. E, uneori, cel mai convingător drept la replică”. După o săptămână de la apariţia articolului, am primit pe adresa redacţiei o scrisoare de la un cititor, Sas Ludovic, din Caransebeş. Din câte am înţeles, autorul acesteia nu are foarte multă şcoală, scrisul său – recunosc – nu e dintre cele mai lizibile, uneori chiar m-am chinuit să desluşesc cuvintele, însă mesajul pe care îl transmite m-a făcut să redau pasaje din misiva sa. Veţi înţelege de ce. Şi, pentru a nu-i răpi din spaţiu, voi începe. Aşadar, ,,Stimate, domnule Adrian Crânganu! Vă scrie un bătrân pensionar, de aproape 70 de ani, din oraşul Caransebeş, în care locuiesc din anul 1958, venit din oraşul Arad, de la o şcoală de ucenici şi repartizat la fostul Combinat CPL, unde am lucrat până în 1994, când am ajuns şomer până în 1997, an în care m-am pensionat anticipat. Precizez că sunt de origine maghiară, cu soţie nemţoaică şi unica noastră fiică este măritată cu un român bănăţean. Am avut un fiu, dar a murit tânăr, că a fost handicapat neuropsihic în urma unei operaţii greşite în spitalul local. Am avut încă o nepoată, dar a murit şi ea de HIV-SIDA, infectată tot la spital, după Revoluţie. Eu, că sunt ungur, şi nevasta e nemţoaică, nu am acuzat niciodată medicii şi corpul medical român că mi-au omorât, din neglijenţă, doi membri dragi ai familiei.

Eu sunt orfan de ambii părinţi, care s-au prăpădit amândoi când eu aveam doar 1,5 ani, fiind crescut de milă de neamurile părinţilor şi de Orfelinatul de la Arad. De felul meu sunt înţelegător cu necazurile, cu nevoile, şi simpatizez cu toate etniile conlocuitoare din România, care sunt oameni de omenie şi cumsecade. Simpatizez cu poporul cel Românesc, în mijlocul căruia trăiesc de mai bine de 57 de ani. În general este bun la suflet, milos şi tolerant cu etniile conlocuitoare. Eu am o experienţă pozitivă în acest sens, cu mici excepţii, când am fost făcut bozgor şi trimis în Ungaria. […] Editorialele dv. sunt parcă nişte confesiuni (spovedanii) voluntare, din care am înţeles multe din caracterul dv. cinstit şi drept. Tocmai de aceea, am fost surprins că v-aţi legat de unguri (sau numai de politicienii unguri?). Că românii nu s-ar înţelege între ei şi detestaţii unguri au preluat puterea politică în România. Să avem pardon, căci şi aceşti cetăţeni unguri din România sunt cetăţeni români cu drepturi depline. Dacă ar fi obţinut dubla cetăţenie (şi ungară), atunci am fi avut o problemă, căci nu poţi sluji la doi stăpâni în acelaşi timp, potrivit preceptelor biblice. Eu, de exemplu, nu voi cere dublă cetăţenie. Mie îmi este bine în România, aici m-am născut, am crescut, am trăit, şi aici vreau să mor”.

Nu la oameni ca dv. m-am referit când am spus că ungurii ne conduc. Dacă ar fi aşa, dacă în ţara mea un ungur mi-ar da ordine, n-aş sta nicio clipă cu mâinile în sân. Aş pune mâna pe armă şi m-aş răscula. Şi, mai mult ca sigur, lângă mine ar fi soţia mea, care enemţoaică. Dar staţi liniştit, domnule Sas Ludovic, Al Treilea Război nu va începe de la mine…

P.S. Şi mulţumesc pentru scrisoare.