Antivaccin



În toată ultima săptămână aproape că nu m-am mai ocupat cu altceva decât să-mi fac cruci cu amândouă mâinile. Nici nu se putea altfel, din moment ce, în fiecare secundă, în viaţa mea n-a mai fost loc de altceva decât de Sfânta Cuvioasă Parascheva. Cum dădeam drumul la televizor, indiferent pe ce canal în afară de Eurosport, cum băgam vreo 60 de cruci, 30 cu dreapta, 20 cu stânga şi încă 10 cu amândouă deodată, iar când intram pe Facebook mai băgam 35, de data asta 20 cu stânga şi 15 cu dreapta, mai puţine fiindcă cu ea mişcam mouse-ul şi mai scriam pe tastatură.
Acum nu trebuie să se înţeleagă că gesturile mele erau izvorâte dintr-o prea mare habotnicie sau măcar dintr-o cât de mică credinţă. Am să fiu sincer şi am să recunosc că relaţia mea cu Dumnezeu a fost, de când mă ştiu, una destul de complicată. De exemplu, în momentul ăsta, eu nu am în casă nicio Biblie. Pe vremuri am avut chiar două, una în bibliotecă şi una din care citeam cam degeaba, fiindcă, oricât m-am chinuit să înţeleg ceva din ea, n-am reuşit. Uneori mă întorceam şi de câte zece ori la un verset pe care mi se părea mie că nu-l pătrunsesem aşa cum mi-aş fi dorit, dar totul s-a dovedit a fi în zadar. Am avut chiar o perioadă în care am vrut să vorbesc cu cineva care se pricepea şi ar fi putut să facă lumină în bezna teologică din capul meu, însă asta ar fi însemnat să subliniez rânduri şi să pun semne de întrebare pe marginea paginii, iar eu n-am schilodit, niciodată, nicio carte. M-am oprit în clasa a patra sau a cincea, când i-am desenat cu pixul mustăţi şi ochelari lui Octavian Goga în manualul de limba română.
Dar vorbeam despre relaţia mai tulbure pe care am avut-o mai întotdeauna cu Dumnezeu. Acum, ea e pe cale să se mai limpezească, ba chiar cred că am să ştiu exact cum stăm amândoi după ce Covidul o să-şi facă numărul şi o să ne lase în pace. Poate atunci, mai înţelept cu un glonţ care mi-a şuierat pe la ureche, am să mai las de la mine, El o să mai lase de la El şi până la urmă o să cădem la pace. Sunt însă lucruri în privinţa cărora nu cred că are rost să intru în amănunte.
Aşa că nu credinţa m-a împins să-mi tot fac la cruci cu nemiluita, ci prostia omenească, sub toate formele pe care le îmbracă ea. Şi ticăloşia unora, fără de care cretinismul celorlalţi n-ar însemna mai nimic. Şi din nou am să spun eu cum sunt. De pildă, nu cred în minuni, nu cred în destin, nu cred în coincidenţe, de fapt, ca să n-o mai lungesc, am încredere în foarte puţine lucruri, şi chiar şi în acelea foarte puţină, ca să-l parafrazez pe Sfântul Francisc de Assisi. Dar acum e vorba doar despre imbecilism, nemernicie şi minunile în care numai ce-am spus că nu cred. Nimeni şi nimic nu mă poate convinge că dacă patrulez de-a buşilea, pe coate şi-n genunchi, în jurul unei biserici, sau frec de trei ori cu mâneca şi, dacă am puţin noroc, apuc să şi pup un colţ de sicriu, au să-mi meargă toate ca pe roate, bolile au să fugă de la mine şi găinile mele au să se ouă de zece ori pe zi. Nu cred în toate astea din principiu, şi cu atât mai mult nu le-aş crede ştiindu-le venite de la popi care, sunaţi la telefon de ticăloşii ăia fără de care, cum spuneam un pic mai sus, prostia simplă şi neghioabă a celor mulţi ar fi pistol cu apă, se răzgândesc din cinci în cinci secunde.
Cu toate astea, după atâtea şi-atâtea îndoieli, sunt sigur de un lucru – că noi, românii, putem să intrăm în istorie cu o formulă. Luăm trei părţi de moaşte de la Sfânta Cuvioasă Parascheva, două părţi de la Sfântul Nicolae, una de la Sfântul Ion, una de la Sfântul Dumitru, Izvorâtorul de Mir, şi una de la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă, şi le amestecăm bine în capul nostru. Şi uite-aşa am inventat antivaccinul!
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu