Dasvidania, Moldova!


Întâmplarea a făcut ca în şcoală, din clasa a cincea şi până am terminat liceul, eu să învăţ franceza şi rusa. Ştiam şi înţelegeam, pe undeva, că aşa erau vremurile, şi cu toate astea cred că n-a fost zi de la Dumnezeu să nu blestem orele în care trebuia să vorbesc într-o limbă care-mi zgâria auzul şi îmi rănea sufletul, fiindcă ştiam doar foarte bine, de la cei mai mari, ce ne făcuseră, şi mai ales încă ne făceau marii prieteni sovietici. Aş fi vrut să învăţ şi eu măcar o boabă de engleză, dar n-am avut norocul ăla. Şi parcă pentru ca nefericirea mea să fie completă, am mai avut parte şi de nişte cotoroanțe de profesoare, serioase şi urâte ca şi limba pe care o predau, care cred că nu aveau, pe atunci, mai mult de 40 de ani, dar arătau de 100. Şi, colac peste pupăză, în liceu nu am avut manuale de rusă, aşa că trebuia să copiem în caiete table întregi cu lecţia de zi, de ajunsesem să scriu de mână la fel de repede cu caractere chirilice, cum o făceam cu cele latine. Iar dacă la franceză şi la română eram de departe cel mai bun din clasă, rusa mi-a venit de hac, cu toate că acasă, după pat, ascunse, ca să nu iau una după cap de la tatăl meu, pentru care cititul era cea mai mare prostie din lume, aveam cărţile lui Dostoievski şi, mai târziu, ale lui Tolstoi. Ei ce m-au mai îmbunat, iar mai apoi Şolohov, Bulgakov, Soljeniţîn şi alţii au făcut să-mi treacă de tot supărarea pe limba rusă.

Abia după mulţi ani m-am lovit din nou de ea. E un moment despre care mi-a plăcut întotdeauna să vorbesc, pentru că e legat de primul editorial pe care l-am scris. Eram, pe vremea aia, mult mai tânăr, şi infinit mai naiv, dacă ajunsesem să-mi aleg ca subiect războiul din Transnistria, acolo unde, în închipuirea mea, gloanţele separatiştilor muşcau nu doar din carnea Moldovei, ci şi din pieptul meu. Aşa că am scris editorialul, unul înflăcărat, cam cum se scria în România prin 1991, şi-i găsisem şi un titlu de care eram foarte mândru: primul vers din Katyuşa, cântecul de război al nesimţiţilor de ruşi care nu ne lăsau sora în pace. Ştiam eu cum sună versul, dar nu ştiam cum se scrie exact, aşa că vreo trei zile am tot căutat prin piaţă, pe la bişniţarii ruşi, pe cineva să mi-l ortografieze. Redactorul-şef îmi cerea disperat articolul, iar când, în sfârşit, i l-am dus, mi-a zis că până să vin cu el se terminase deja războiul. În cele din urmă mi l-a băgat în ziar, dar cred că numai datorită titlului: Rasţvetali iablani i gruşî.

Nu pot să spun că mai târziu mi-a părut rău că l-am scris, dar, oricum, revolta faţă de ruşi se domolea tot mai mult, pe măsură ce simţeam cum creşte în mine supărarea pe moldoveni. Nu mai ţin minte foarte bine ce s-a întâmplat atunci, dar parcă ne-am pus în genunchi în faţa lor şi i-am implorat să se unească cu noi, iar ei ne-au arătat, de peste Prut, degetul mijlociu ridicat, şi şi-au văzut mai departe de ale lor. Iar eu am scris, într-un alt editorial, că, pentru Moldova, România e curtezanul coate-goale, în timp ca Rusia însemna logodnicul cu buzunarele doldora de bani, de gaze şi de curent. La cât eram de nervos, aş fi putut să scriu şi mai urât, dar mi-era teamă că redactorul-şef n-o să-mi publice articolul. În gând şi-n suflet, însă, i-am făcut pe moldoveni cum mi-a venit la gură.

N-am avut remuşcări nici atunci, dar dacă, prin absurd, s-ar fi rătăcit vreuna prin conştiinţa mea, ea s-ar fi risipit săptămâna trecută, când am văzut-o la televizor pe Maia Sandu, candidata la preşedinţia Moldovei care se zicea că o să ducă ţara spre Occident, cum turuia, în conferinţa de presă, pe ruseşte, fără să scoată un cuvinţel românesc pe gură. Acum, când scriu, nu ştiu rezultatul alegerilor, dar e uşor să mi-l imaginez. Aşa că, chiar şi cu ea câştigătoare, titlul pe care mi l-am ales ar fi fost acelaşi: Dasvidania, Moldova! E cineva care nu înţelege ce-nseamnă? Nu cred…

Adrian CRÂNGANU