Get Adobe Flash player

editorial

Casa de nebuni

Vizualizari: 39

De Crăciun, fiul meu, care, de câţiva ani, a considerat că e mai bine să-şi croiască un viitor în muzică, la Bucureşti, decât să care colete prin te miri ce colţ al Europei, s-a gândit să-mi facă un cadou frumos, aşa că s-a dus la Librăria Cărtureşti şi a cumpărat două romane – Tatuatorul de la Auschwitz şi Poveste despre două oraşe. Şi dacă pe Dickens, recunosc, mai mult l-am răsfoit decât să-l citesc, când vine vorba despre lagărele naziste cred că ştiu tot atât de multe despre ele ca un evreu pe care, numai piele şi os, l-au eliberat americanii în primăvara lui 1945. Prin urmare, nu ca să aflu ceva nou am început cu Tatuatorul lui Heather Morris, ci doar ca să văd cam care mai e curentul şi cum e scrisă o carte care s-a vândut ca pita caldă în jumătate de Europă. N-am să spun însă nimic despre asta, fiindcă nu despre noul curent literar vreau să vorbesc, ci despre uimirea pe care a trăit-o fiul meu atunci când un coleg care l-a prins cu cele două volume l-a întrebat cine e fraierul care mai citeşte azi cărţi. I-a răspuns că tată-su e prostul respectiv, dar, la cum îl cunosc, cred că i-a spus-o cel puţin printre dinţi. Continuă să citești

Cea mai frumoasă melodie

Vizualizari: 242

Cred că niciodată n-am stat pe gânduri mai mult ca acum dacă să mă apuc să scriu despre ceea ce urmează. Dacă am ajuns până aici, e clar că în cele din urmă m-am hotărât s-o fac, cu toate că subiectul celălalt, de rezervă, ar fi fost poate mai potrivit şi mai la îndemână mie, fiindcă, ţintuit în pat, la sfârşitul anului trecut, de o răceală sau o gripă cum nu ţin minte să mai fi avut vreodată, zile şi nopţi întregi, uneori, atunci când, cuprins de febră, chiar cred că am delirat, m-am tot gândit la el. Ar fi fost, fără discuţie, mult mai comod şi mai la îndemână pentru mine să închei un an, dar mai ales să încep altul, cu zâmbetul pe buze, decât cu un scrâşnet de măsele.

E vorba despre cea mai frumoasă melodie din lume. Am ascultat foarte multe cântece, mi-au plăcut multe, dar niciunul ca Happy New Year al lui ABBA. Cred că aş avea mai degrabă toate motivele să-l urăsc, şi totuşi, atunci când îl aud, sufletul mi se dizolvă în ceea ce ar trebui să fie pulbere de stele, dacă ar exista aşa ceva. Şi, cu fiecare an care trece, strălucirea prafului e mai diafană, dar cu atât mai preţioasă pentru mine, chiar dacă, atunci când a început toul, nimic nu mă îndreptăţea să cred că cinci minute fără absolut nicio importanţă aveau să se transforme într-o amintire care, ca o săgeată, îmi va traversa viaţa şi-şi va lovi ţinta la fiecare sfârşit de an. Continuă să citești

2018

Vizualizari: 407

Oricât am încercat – şi mărturisesc că m-am străduit din răsputeri în privinţa asta –, nici de data asta n-am reuşit să evit clipele acelea de la sfârşitul anului când, oricât de ocupat aş fi, parcă trebuie să trag linie şi să socotesc. Aşa m-am obişnuit. Dar nu-mi plac nici momentele, nici calculele pe care le fac, fiindcă de cele mai multe ori bilanţul îmi iese cu minus în faţă şi ştiu că totul se întâmplă doar din vina mea. Întotdeauna mi-am propus să fac mai mult decât am fost în stare şi mereu am fost mai degrabă cu capul în nori decât cu picioarele pe pământ, iar matematica dezamăgirilor nu m-a iertat niciodată.

Cam toate mi-au ieşit prost în 2018. Nici nu ştiu cu ce să încep, într-atât de multe eşecuri am suferit. Unul este însă mai vechi şi mai adânc decât toate celelalte, şi poate de aceea şi cel mai dureros. Ori de câte ori m-am întâlnit cu un prozator sau editor, întrebările şi răspunsurile erau aceleaşi: ce-am mai scris în ultimul timp, şi nimic. Pe urmă el clătina din cap, iar eu ridicam din umeri. La început mi-a fost ruşine, dar cu timpul a dispărut şi asta şi-a rămas doar o resemnare vinovată, pentru care nu ştiu dacă am să reuşesc să mă iert vreodată. Deoacamdată încerc. Una dintre scuzele de care mă folosesc e că nu pot să fiu ca Liviu Rebreanu, să beau 25 de cafele şi să fumez cinci pachete de ţigări pe noapte, fiindcă eu dimineaţa nu-mi mai văd capul de treburi. Am avut o perioadă, acum câţiva ani, când am tras de mine în toate direcţiile şi-am reuşit să încep un roman, dar de atunci, nimic. Aş fi vrut din tot sufletul să scriu o carte pentru cei care vor veni, dar n-am avut şi n-am încotro şi trebuie să scriu la ziar, pentru cei care sunt. Tot aşa, mi-ar fi plăcut să pot spune la ce pagină am ajuns cu romanul, dar nici măcar nu mai ştiu pe unde am pus foile alea. Continuă să citești

Vesta galbenă

Vizualizari: 253

A trebuit să înceapă tămbălăul în Franţa ca să înţeleg, în sfârşit, că în adâncul sufletului eu sunt o Vestă galbenă. Mă mir că nu mi-am dat seama de lucrul ăsta mai demult, sau poate că uneori eram conştient că ceva nu-i în regulă cu mine, dar n-am ştiut să-i dau un nume acelei stări până n-au inventat francezii expresia asta. Mai mult decât atât, chiar am o vestă galbenă acasă, pe care o îmbrac de fiecare dată când mă duc la stadion şi, din spatele porţii, fac poze şi-mi notez în agendă fazele importante. Trebuie s-o port, ca să mă deosebesc clar de fotbalişti, mai ales dacă la vreun corner îmi vin idei şi intru în teren să dau şi eu cu capul ori să scot vreo minge de pe linia porţii. Recunosc că uneori mai am porniri din astea şi câte-un muşchi îmi mai zvâcneşte din reflex, fiindcă îmi place fotbalul şi-am suferit ca un câine atunci când doctorii mi-au interzis cu desăvârşire să mai fac sport. Trebuie, fiindcă sunt o Vestă galbenă. Una cuminte, care, atunci când un atacant mai trage după avioane sau vreun fundaş bagă câte-o chiflă şi mingea ajunge la ea, e foarte atentă cum o loveşte, fiindcă ştie că toţi jucătorii sunt cu ochii în patru, pentru că niciunuia nu i-ar conveni să scrie despre el şi să-l judece un prost care-şi dă cu stângu-n dreptu’, şi, chiar dacă arbitrul greşeşte la doi metri de ea, îşi înghite înjurătura, dar şi-o noteează în agendă, ca s-o treacă, mai elegant, în pagina de ziar. Continuă să citești

Coliva

Vizualizari: 320

Cu toată încrederea pe care am avut-o, şi încă o mai am, în proverbe, n-am înţeles niciodată de ce despre morţi trebuie să vorbesc numai de bine. Cred că prima oară întrebarea asta mi-am pus-o când încă nici n-apucasem să merg la şcoală şi, cum în blocul unde locuiam înmormântările erau cel mai important lucru de pe pământ, cum dădea cineva ortul popii, cum hop şi noi, mucoşii, dădeam târcoale prin zonă. De uitat nu ne uitam niciodată în sicriu, fiindcă muream de frică, dar ne plăceau la nebunie mirosul de tămâie şi clinchetul cădelniţei care nu înţelegeam pe ce principiu funcţionează, dar mai ales ne lăsa gura apă cu gândul la farfurioara de colivă pe care urma s-o primim la sfârşit dacă reuşeam să ne abţinem şi să nu spună careva dintre noi „Doamne miluieşte, popa prinde peşte”. Până să ajungem aici, însă, le vedeam pe babele din bloc cum îşi dădeau ochii peste cap tot lăudând mortul, cu toate că, numai cu o zi înainte, când respectivul încă mai avea putere să le drăcuie şi să le facă curve de la fereastră, ne spuneau că, absolut sigur, decedatul, fiind un om atât de rău, o să se facă moroi, iar noaptea, când o să urcăm pe scări, o să ne sperie, ba chiar o să ne altoiască cu joarda, exact la etajul la care locuise. Dar nici chiar groaza pe care ne-o băgau în oase vorbele astea nu reuşea să ne taie pofta de colivă. Continuă să citești

Prima Românie urâtă

Vizualizari: 234

Când eram mai tânăr, îmi plăcea să mă laud în faţa aproape oricui era dispus să mă asculte că am o memorie cu totul ieşită din comun, şi cred că nu greşeam prea mult. Aparatul de fotografiat din ochii mei ţăcănea în fiecare clipă şi pozele se adunau, ca într-un album, în cine ştie ce cotlon al creierului meu care se ocupa de asta, iar dacă pe vremea aia ar fi existat calculatoarele de azi, sigur aş fi spus că am unul în cap. Ţineam minte aproape orice şi atât de bine, încât uneori mă străduiam să nu fiu atent la lucruri de care ştiam că nu voi avea niciodată nevoie, doar ca să nu mă împiedic de ele atunci când aveam să caut vreo amintire importantă. N-am reuşit niciodată să-mi explic cum reuşesc să reţin atât de uşor atât de multe lucruri. M-am mulţumit doar să profit de darul ăsta, căruia-i datorez cel puţin jumătate din lucrurile pe care le-am realizat în viaţă. Jumătatea cealaltă a însemnat muncă pân’ la Dumnezeu, renunţări şi sacrificii, dar nu despre ele vreau să vorbesc azi, fiindcă nu vreau să mă plâng. Azi mă laud.

Cred că două sau trei zile să fie de când cineva, care habar n-avea de calităţile pe care tocmai le-am înşirat, mi-a spus că, din tot ce a trăit până acum, ţine bine minte doar trei întâmplări – cutremurul din ’77, Revoluţia şi înmormântarea Regelui Mihai. Cuvintele astea au fost suficiente să mă văd speriat, în izmene, cu tenişi în picioare şi cu haina de la uniforma de şcoală, tremurând în faţa blocului, de frică să nu-mi cadă vreo cărămidă-n cap, apoi imediat prin faţa ochilor mi-au trecut gloanţele, teama de moarte şi gustul libertăţii, toate aproape în acelaşi timp, şi pe urmă tristeţea că s-a stins singurul om în faţa căruia cred că aş fi putut să îngenunchiez. Cred. Continuă să citești

Traducere