Get Adobe Flash player

editorial

Ţăndări

Vizualizari: 114

Câteodată mă gândesc la mine ca la o carte de istorie locală. Oricine e curios, o poate deschide la pagina cutare sau cutare şi citeşte acolo ce îl interesează. M-au transformat în hârtie anii petrecuţi nu prin redacţii, ci în afara lor. Mi-au lustruit turul pantalonilor bănci din parcuri, de pe stadioane ori din săli de aşteptare care mi-au pus uneori răbdarea la grea încercare, scaune mai comode sau mai tari din birouri şi săli de conferinţe în care am umplut agende întregi cu notiţe şi am schimbat zeci de baterii la reportofoane, banchete de tren şi autobuz cu care am alergat după ştiri sau am mers mai liniştit la vreun reportaj, dar şi fotolii sau canapele din piele, din anticamerele sau cabinetele primarilor, preşedinţilor de consilii judeţene sau prefecţilor.

Alteori mă gândesc că memoria cu care mereu m-am lăudat m-a pedepsit, sau, mai rău, şi-a bătut joc de mine, transformându-mi capul şi sufletul într-o arhivă pe care m-a obligat s-o păstrez, deşi eu voiam să scap măcar de o parte din ea. Fiindcă, oricât de mult mi-ar plăcea să scriu – şi-mi place, aici nu-ncape discuţie –, nu tot ce aştern pe hârtie îmi aduce şi bucurie. Într-o vreme găsisem o soluţie ca să-mi fac viaţa mai uşoară, şi pur şi simplu am încercat să aleg partea plină a paharului, preferând s-o beau pe nerăsuflate, decât să mor de sete cu ochii la jumătatea lui goală. Câteodată, însă, cum e cazul acum, paharul se mai şi sparge. De data asta al meu s-a făcut ţăndări, iar amintirea pe care am vrut s-o îngrop mai adânc decât pe oricare alta îşi cere dreptul la libertate. Continuă să citești

Selfie

Vizualizari: 118

De când mă ştiu, insistenţa a fost una dintre calităţile sau, mai degrabă, din punctul meu de vedere, unul dintre defectele care s-au ţinut întotdeauna departe de mine. N-am insistat niciodată, nici când a fost vorba de dragoste, nici de scris, nici de bani, şi nici când a fost să-mi găsesc locul pe care consideram eu că-l merit printre oameni. Am fost mereu de părere că dacă atâta am, atâta înseamnă că merit şi nu are rost să încerc să fur de la viaţă ceva ce nu mi-a dat de prima oară.
Uneori, însă, îmi mai încalc principiile. Nu sunt mândru de asta, dar nici nu mă ruşinez foarte tare. Compromisurile mele nu fac, la urma-urmei, rău nimănui, în afară, poate, de mine. Iar eu, în ultimii ani, am învăţat să mă mai şi iert din când în când. Aşa că acum am să scriu, nu mult, dar am să reiau un pic un subiect despre care am mai povestit în iarnă, atunci când, în 1 Decembrie, am mers cu trenul de la Reşiţa la Caransebeş într-un compartiment a cărui fereastră se închidea doar pe jumătate, uşa se bălăngănea la orice curbă şi la fiecare opintire a locomotivei, iar eu am călătorit atunci în ceea ce, ţinând cont că era Ziua Naţională a României, am numit „un frig tricolor”. Continuă să citești

KK

Vizualizari: 122

Lucrez de prea mult timp în presă ca să fac greşeala de a spune că deja le ştiu şi le-am văzut pe toate. Într-o vreme, recunosc, chiar mi-am închipuit că e aşa, dar vanitatea care m-a împins să am o asemenea părere gogonată despre mine s-a topit ca prin farmec nu demult, într-o dimineaţă de toamnă. Mergeam fără nicio tragere de inimă spre birou şi, între blocurile pe lângă care trec ca să ajung la stradă, am zărit un bătrân dintre aceia pentru care paltonul înseamnă camera în care locuieşte, iar plasa din mână, bucătăria şi cămara pe care le târăşte după el oriunde s-ar duce. Mergea gârbovit şi aduna de pe jos chiştoace pe care le ştergea de brumă atent, cu mâneca hainei, apoi le aşeza cu grijă pe fundul buzunarului. Mi s-a făcut milă de el şi, când am ajuns în dreptul lui, am scos o ţigară din pachet şi i-am întins-o, apoi i-am mai dat una, să aibă şi pentru mai târziu, iar printre cele câteva cuvinte care s-au legat între noi, eu i-am spus nenea şi am vorbit cu el cu dumneavoastră. De la o anumită vârstă încolo, bătrâneţea arată la fel, iar eu nu ştiam câţi ani să-i dau, dar, oricum, eram sigur că are mult mai mulţi decât mine. Pe faţă avea nişte zgaibe maronii, de la cum căzuse, probabil, în nopţile în care găsise pe cineva căruia, ca şi mie, să i se facă destul de milă de el încât să-l cinstească în vreun birt până pica lat, şi am crezut că de aia îşi tot fereşte privirea şi stă cu capul plecat. Abia peste câteva ore, pe scaun, în faţa calculatorului, cu gândul la el, mi-am dat seama ce-mi împrăştia gândurile de nu eram în stare să scriu nici măcar o literă. Cu bărbatul acela jucasem fotbal şi ping-pong pe vremuri, când fuseserăm colegi de şcoală, iar el ara cu un an mai mic decât mine. Şi-mi amintesc că articolele pe care, cu chiu, cu vai, le-am scris în ziua aia au fost, toate, atât de proaste, încât n-am avut curaj să le dau drumul în ziar. Continuă să citești

Lecţia de copilărie

Vizualizari: 125

Trăiesc tot mai mult cu impresia că şi dacă aş scrie o sută de pagini pe zi şi n-aş mai face, în rest, nimic altceva, tot nu mi-ar ajunge două vieţi să înşir lucrurile care nu-mi plac la ţara asta şi la oamenii ei. Până acum vreun an, doi, cuvintele astea mi-ar fi adus, probabil, înjurături şi şuturi în fund, şi de la prieteni, şi de la neprieteni, dar azi parcă toată lumea s-a cam săturat de ea însăşi, sau mai degrabă fiecare de toţi ceilalţi.

Tocmai de aia, acum nu vreau să scriu despre cum nu ne mai suportăm, nu vreau să pomenesc despre nimic rău şi urât. E drept că n-am prea multe motive de bucurie când ies din casă şi mă uit în jur, dar, când descopăr unul, mă agăţ de el cu toate puterile. Iar dacă pot să-mi provoc singur fericirea, nu stau o clipă pe gânduri.

Recunosc că nu ştiu ce-am crezut, că habar n-aveam la ce să mă aştept atunci când o prietenă, profesoară şi dirigintă la o clasă de a cincea, m-a rugat să vin o oră, două, cât oi putea să stau, să le vorbesc elevilor ei despre presă. Cum eu, când vine vorba despre asta, pot să povestesc câte-n lună şi-n stele, i-am promis, încă cu o săptămână înainte, că merg, şi, lăsând la o parte orice altceva am avut de făcut în ziua aia, m-am ţinut de cuvânt. Continuă să citești

Douăzeci optâşpe, fix

Vizualizari: 81

Mie, dimineaţa, păru-mi stă în toate direcţiile. Ştiu că unii plătesc bani grei să aibă numai pe jumătate din freza mea, dar eu prefer s-o ocolesc, totuşi, cu privirea atunci când mă uit în oglindă. Ca să fiu cinstit, ochii-mi fug şi peste cearcănele ca nişte văi adânci de la poalele nasului, şi peste barba care, oricât m-aş strădui eu s-o rad, tot de o săptămână pare crescută, ce mai, la prima oră, oglinda nu e cea mai bună prietenă a mea. Nici la amiază n-aş putea spune că relaţiile noastre s-au îmbunătăţit, dar, oricum, parcă nu mai sunt chiar aşa de duşmănoase ca atunci când mă dau jos din pat.

Singurul lucru care mă mulţumeşte când vine vorba de aspectul meu e faptul că n-am burtă. Bine, să nu vă-nchipuiţi că am pătrăţele pe abdomen, de fapt n-am avut niciodată niciun fel de forme geometrice, iar acum pot să spun că am pus totuşi un strat de osânză, nu gros, doar atât cât să-l ciupesc între degetul mare şi arătător şi să întind un pic de el, dar asta, fără discuţie, din cauza vârstei. Aşa stând lucrurile, acum vreo două zile, ce mi-a venit mie, că mi-am ridicat bluza de la pijama, mi-am privit burta şi, oricât de la locul ei e ea, mi-a trecut prin cap că, chiar şi aşa, sunt mai gravid eu, acolo, în baie, decât Elena Udrea în Costa Rica. Trebuie să recunosc că ideea nu mi-a venit chiar oricum, ci abia după ce mi-am învins laşitatea de a mă privi dimineaţa în oglindă. Ba, mai mult, atunci mi-am zis că fie ce-o fi, şi am privit-o adânc, de-a dreptul sfidător, drept în ochi, să văd şi eu cum arată un idiot în carne şi oase. Nu mi-a fost uşor, iar hotărârea am luat-o abia după ce am rumegat o noapte întreagă vorbele auzite cu o seară înainte de la Elena Udrea, care, la televizor, l-a citat enorm de aproximativ pe Petre Ţuţea şi ne-a anunţat că, la fel ca marele gânditor, nici ea n-are niciun chef să facă bulău pentru un popor de idioţi. Continuă să citești

Iepuraşi şi Moşi

Vizualizari: 135

Am trăit mereu cu impresia, dacă nu cu credinţa că Paştele şi Crăciunul cel puţin, dintre sărbători, mă fac să mă simt altfel. În preajma lor, dar mai ales în miezul acelor nopţi sfinte, mi se părea întotdeauna că-n aer şi-n oameni intra ceva mai presus de legile firii, pe care, fiindcă făceau sufletul să fie mai cald şi să privească de undeva de sus, de unde plutea, ori să fie mai frumos, să uite şi să ierte, nici măcar nu încercam să-l înţeleg. Iar dacă eram supărat de ceva ori nervos, eram atât de uşor de sărbători, încât reuşeam să mă ridic până la cer şi să trec peste tot şi peste toate, fără să simt, ca pe pietrele de moară, greutăţile pe care viaţa obişnuită mi le atârna de picioare. Iar când reveneam cu picioarele pe pământ, mă gândeam la toate acele lucruri ca la un vis frumos, din care a trebuit să mă trezesc. Şi o luam de la capăt, până la cealaltă sărbătoare, când din nou ştiam că am să dorm cu ochii deschişi.

Anul ăsta, însă, a fost altfel, fiindcă n-am reuşit nici măcar să aţipesc. Poate fiindcă legătura cu oamenii din jur se slăbeşte pe zi ce trece, iar eu devin o ciudăţenie tot mai mare în ochii lor, m-am gândit şi la asta, dar vina e numai a mea în cazul ăsta. Nu pot să mă transform în ceea ce nu sunt, dar sunt ei, tot aşa cum înţeleg, tot mai dezamăgit, că nici ei nu pot deveni aidoma mie. Şi nu e prima oară când mă simt ca un naufragiat, sau mai degrabă ca un abandonat de propriul echipaj pe o insulă înconjurată de un ocean de nesimţire, prostie, egoism, ipocrizie, laşitate şi minciună, şi în care mişună, ca nişte rechini, cei care până mai ieri mi-au fost prieteni ori cei pe lângă care trec, în fiecare zi, pe stradă. Continuă să citești

Mă bate gândul…

Vizualizari: 166

În ultima vreme am observat tot mai des că, dacă ies şi numai o jumătate de oră din casă, orice raită prin magazine sau cea mai simplă plimbare capătă măreţia unei excursii de la un capăt la altul al Europei. Nu trebuie să fac nici măcar o sută de metri, că şi aud proastele care trec pe lângă mine cum zbiară în telefon în italiană, germană şi spaniolă, de parcă celularul ultimul răcnet pe care-l ţin la gură nu le-ar transmite vocea hăt, departe, ci musai trebuie să le audă glasul celelalte proaste care-şi fac veacul pe la Milano, Graz sau Barcelona. Cu toate astea, eu cred că tot circul ăsta cu urlatul e mai degrabă ca să-i dea pe spate pe tăntălăii şi tutele care nu sunt în stare să se descurce în Occident, aşa cum o fac ele, şi preferă să moară de foame acasă, în România.

Cum, însă, în urmă cu o săptămână, m-am hotărât să nu-i mai vorbesc de rău pe români şi să nu-mi mai critic ţara, ca să n-o defăimez, de-acum înainte n-am să fac altceva decât să le cânt în strună. Fiindcă eu zic că sunt multe lucruri bune care merită scoase în evidenţă, şi primul dintre ele care mi-a trecut prin minte e ideea strălucită de a-i umple de bani pe hoţii, criminalii, violatorii, interlopii şi mafioţii care se liberează şi-şi dau seama că nu s-au simţit după gratii ca la hotel, în concediu. Continuă să citești