Get Adobe Flash player

editorial

Patru ani de nimic


Dacă ar fi să mă iau după ce-mi spune inima, azi ar trebui să scriu despre cei 11 ani care au să se scurgă, în 6 noiembrie, de când apare ziarul pe care îl citiţi acum. Să povestesc, aşa cum am mai făcut-o, cred, în câteva rânduri, despre cât mi-a fost de greu cu el de cele mai multe ori, sau, mai rar, câtă bucurie mi-a adus. Ori despre cât de puţini au fost, în primele luni, cei care au avut încredere în mine că o s-o scot la capăt până la urmă. De fapt, ca să fiu sincer, aceia puţini despre care ar fi trebuit să vorbesc au fost doar doi, şi cu mine trei. Sau despre cât de descurajat m-am simţit atunci când am adăugat ultimul număr la colecţie şi mi-am dat seama că, puse unul peste altul, cele 549 de ziare şi 11 ani de istorie a unui oraş nu măsoară nici măcar un metru înălţime. Eu aş putea să trăncănesc câte-n lună şi-n stele despre fiecare pagină în parte, cred, dar n-am s-o fac. Poate săptămâna viitoare am să scriu mai multe, dar acum nu pot, fiindcă mă simt de parcă mi-aş ţine ziua de naştere într-un local în care lumea s-a adunat la o pomană.
Poate că nu e chiar cea mai fericită comparaţie, dar n-am găsit, pe moment, alte cuvinte mai potrivite pentru ceea ce am simţit după ce am văzut la televizor imagini din Clubul Colectiv. După patru ani de la infernul care a mistuit 64 de vieţi, am zărit pahare înalte şi lăptoase, ca nişte stafii, pe rafturile unui cavou întunecat şi rece, cabluri arse şi mufe de chitară înnegrite, din acelea de care, atunci când fiul meu era acasă, mă împiedicam la tot pasul şi uneori n-a lipsit mult să zbor pe burtă din cauza lor.
Asta mi-a adus aminte că, până acum câţiva ani, o vreme am locuit într-o casă a sunetelor, uneori mai domoale, alteori dintre acelea care mă făceau să trâcnesc atunci când pe fiu-miu îl apuca cheful de rock. Ţin minte că odată chiar m-am trezit cu miliţia la uşă, dar, cum nu mi-a dat amendă, nu i-am spus nimic fiului meu, ba, mai mult, în timp ce el zdrăngănea şi mai abitir la chitară, eu m-am apucat să bat ca surdul în cajon, toba aceea ciudată, ca un taburet, pe care te aşezi şi o ţii între picioare, numai ca să moară de ciudă vecinul care ne-a reclamat. Continuă să citești

Matematică sentimentală


Discutam odată, dar nici să mă tai în bucăţi nu mai ţin minte nici unde, nici când şi nici cu cine, cu toate că ar cam fi trebuit să-mi amintesc, aşadar vorbeam cu cineva despre ce e mai grav, adică dacă e mai rău să-ţi pierzi credinţa, sau, odată ce nu o mai ai, să simţi că ţi se zdruncină ateismul, înstrăinarea de Dumnezeu, cum ar veni. Să nu-şi imagineze cineva că eu numai cu chestiuni din astea complicate îmi omor timpul cât e ziulica de lungă, nici gând, dar o dată chiar am păţit-o. De aia şi ziceam că ar fi trebuit să-mi amintesc despre un moment care, îmi place sau nu s-o recunosc, m-a pus de multe ori pe gânduri, mai ales atunci când ştiam că se apropie perioada din an în care mă apuc de obicei să-mi rezolv problemele de matematică sentimentală, când adun, scad, împart şi înmulţesc victorii, înfrângeri, dorinţe, vise, regrete, speranţe şi dezamăgiri, şi-mi doresc întotdeauna ca rezultatul să fie măcar zero.
Am să ajung imediat şi la motivul pentru care scriu rândurile astea, dar mă gândesc acum că discuţia aceea s-ar putea să aibă legătură cu o altă întâmplare, pe care mi-a povestit-o un prieten, şi de acolo să fi pornit. De la pasul spre nicăieri, cum l-a numit amicul meu, pe care l-a făcut atunci când, după luni şi luni de îndoieli care i-au bântuit nopţile nedormite, într-o bună dimineaţă a luat Biblia din raftul bibliotecii, a băgat-o în geantă, s-a urcat în primul tren şi, atunci când nu l-a văzut nimeni, a aşezat-o cu grijă în locul pentru bagaje şi în următoarea gară s-a dat jos. Continuă să citești

Tatăl risipitor

Acum câţiva ani, nu ştiu cât să fie de-atunci, cinci, şase sau şapte, n-are importanţă, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să mă duc la revelion în centrul oraşului, după mult, mult timp în care, în noaptea când se schimbă anii, am preferat mai degrabă să mă întristez puţin acasă, decât să mă bucur aiurea, înghiontit din toate părţile. Imediat mi-a părut rău pentru ce-am făcut, fiindcă, de cum am ajuns acolo, a trebuit să ţopăi în loc din cauza petardelor care-mi explodau la picioare. Cu privirea în pământ şi atenţia împărţită în zeci de puncte, n-am înţeles nimic din focul de artificii, şi chiar şi aşa tot mi-am ars pantalonii şi mi-am pârlit pantofii. De-atunci, m-am jurat că n-o să-mi mai caut niciodată bucuria în mulţime, şi m-am ţinut de cuvânt, iar revelioanele mele sunt de atunci doar nişte nopţi mai lungi, în care amintirile se duc la culcare puţin mai târziu.
Şi nu cred că mi-aş fi amintit prea curând de ţopăiala printre petarde şi nici de cum eram cu ochii-n patru în toate direcţiile, dacă, acum câteva zile, exploziile candidaturilor la preşedinţie nu m-ar fi făcut să am impresia că trăiesc, din nou, aceeaşi întâmplare, când nu ştiam încotro să-mi îndrept mai întâi privirea. Şi, tot ca în noaptea aceea, urechile îmi ţiuie, dar de promisiuni, de data asta. Şi sunt atât de multe, încât cu greu mă pot feri de ele. Ba, una chiar a reuşit să-mi ardă pantalonii şi să-mi pârlească pantofii, şi deci să mă enerveze, exact ca atunci, la revelion. Continuă să citești

Mici şi-ai nimănui

Nu mai ţin minte acum care lider sindical, oricum, unul gras ca o balenă, vorbea zilele trecute la televizor despre inechitatea – repet ce a spus el, fiindcă dacă ar fi fost după mine aş fi folosit cu totul alt cuvânt – din societatea românească, adică despre diferenţele monumentale dintre salariile bugetarilor şi ale prăpădiţilor, aşa, ca mine, care ne cocoşăm cu munca la privat. Chiar scriam la un articol, şi totuşi mi-am mutat privirea din locul cât o monedă de 50 de bani de deasupra calculatorului, care e un fel de dicţionar de perete în care-mi caut cuvintele atunci când sunt obosit şi mă lasă inspiraţia, şi m-am uitat la televizor, numai ca să văd câţi metri de osânză a mai pus pe burdihan faţă de ultima oară când îl văzusem, pe urmă am bâjbâit după telecomandă şi l-am stins. Dar, oricât am sfredelit după aceea cu privirea în locul acela din care câteodată mai izvorăsc ori măcar mai picură cuvintele, n-am fost în stare să mai adaug vreo literă la ce scrisesem până atunci.

Aşa că m-am lăsat pe spate în scaun, am închis ochii şi m-am învinovăţit fiindcă am fost slab atunci când am întors capul, cu toate că ştiam ce-o să urmeze. De fiecare dată e la fel, pentru că am eu ce am cu liderii de sindicat, şi cred că pe bună dreptate. Cu cei pe care i-am cunoscut m-am înţeles atâta timp cât i-am ajutat, adică am scris despre ei şi i-am lăudat în pagini întregi de ziar şi, de multe ori, în loc, să zicem, de 600 de muncitori câţi ieşeau în stradă în vremurile tulburi de-acum 25 de ani, fiindcă mă rugau ei, scriam 2.000. Credeam, pe-atunci, că Dumnezeu o să-nchidă ochii la minciuna mea nevinovată şi o să mă ierte, aşa cum am văzut că trece cu vederea şi casele de vacanţă pe care sindicaliştii şi le făceau pe munte sau magazinele pe care şi le deschideau în buricul târgului. Dar o să mă lămuresc eu în privinţa asta probabil la Judecata de Apoi. La cea de acum, nicio şansă. Continuă să citești

Cascadorii plânsului


Sunt lucruri despre care nu-mi face absolut nicio plăcere să scriu, chiar dacă ştiu foarte bine că n-am cum să le evit. Pot însă să mă mint şi eu din când în când, şi exact asta fac acum. Încerc să… Continuă să citești

Un om de onoare


Cu cât anii trec, cu atât mai mult parcă îmi dau seama cât de puţine lucruri ştiu despre mine. Pe unele le-am uitat, dar de cea mai mare parte dintre ele cred că nici n-am avut habar vreodată. Probabil am… Continuă să citești

Profetul

Nu imediat după 1989, ci chiar atunci, în zilele acelea mohorâte şi întunecate şi în nopţile luminate de milioanele de licurici care-şi porneau zborul morţii din ţevile mitralierelor, în acel decembrie pe care am datoria să nu-l uit nici măcar în somn şi în care, puţin mai târziu, fiecare se îmbrăţişa în plină stradă cu fiecare şi visam cu ochii deschişi la viitorul care ni se aşternea, strălucitor, la picioare, aşadar până şi în clipele acelea în care credeam că nimic rău sau urât nu ni se mai poate întâmpla, eu totuşi mă uitam chiorâş la câteva personaje care-mi umpleau, cam bătător la ochi, ecranul televizorului meu alb-negru căruia, din când în când, trebuia să-i mai trag câte-un pumn în partea desus, în dreapta, atunci când începea să-i fugă imaginea. Era unul, mai ales, care semăna cu o bucată de parizer fiert, pe care toată lumea îl asculta cu gura căscată, fiindcă toţi patrioţii şi revoluţionarii căzuseră de acord că o fi fost el comunist, dar era dat dracului şi bubuia de inteligenţă.

Poate ar trebui să spun că în acel Decembrie de care vorbesc eram la cumpăna dintre nesăbuinţa tinereţii – fiindcă, trebuie să recunosc, făcusem până atunci destule prostii cât să-mi ajungă pentru o viaţă întreagă –, şi mugurii unei maturităţi în care m-am trezit brusc, deşteptat de rafalele de mitralieră şi dezmeticit de frica pe care, oricât am încercat, n-am reuşit să mi-o înving cu adevărat în acele zile şi nopţi. Nu-mi era atât teamă că o să mor, cât că n-o să izbândesc. Iar de-atunci n-am mai fost niciodată copil. Continuă să citești

Traducere