Get Adobe Flash player

editorial

Douăşnouă de ani de nimic

Vizualizari: 53

Cred că am mai spus lucrul ăsta, dar parcă uneori simt nevoia să mi-l repet: trăiesc cu impresia că doar noaptea am singurele momente în care îmi permit să fiu eu însumi. Noaptea, atunci când întunericul sugrumă ţipetele zilei, şi luminile de la blocurile din jur, la care mă uit câteodată de la fereastra la care fumez, scufundat în beznă, se sting una după alta, ca nişte ochi toropiţi de somn. Noaptea, atunci când doar demonii mei care aşteaptă să fie desenaţi în cuvinte mă mai bântuie prieteneşte, şi nu armatele de strigoi care mă înspăimântă peste zi la fiecare buletin de ştiri.

Nu zic, am momente frumoase şi ziua, dar asta numai fiindcă mi le caut. De la fereastra bucătăriei, fiindcă acolo fumez ca să nu-mi împut camera în care dorm, văd, atunci când plouă, cum creşte balta de lângă centrala termică părăsită, care seamănă perfect cu Africa. Pe ţărmurile ei, câţiva porumbei ciugulesc uneori firimituri şi resturi de mâncare căzute din tomberonul aşezat acolo unde, în închipuirea mea, e aşezată Europa, vegheaţi din înalt de păsări de pradă plecate la cumpărături pentru prânz sau doar la o mică plimbare pe cer. Recunosc că uneori mă mai mint singur şi transform mila în duioşie, ca să pot să zâmbesc, chiar dacă trist, atunci când mă uit la moşul adus de spate, crăcănat şi dus deja cu capul, de la un etaj undeva de deasupra mea, care uneori mă mai întreabă în ce zi şi ce lună suntem şi care ia la rând toate tomberoanele din spatele blocului, crezând poate că va găsi şi va putea duce acasă măcar o parte din anii aruncaţi la gunoi de vecinii pentru care timpul se măsoară în euro. Continuă să citești

Alte roade ale prostiei

Vizualizari: 135

Bănuiesc că nimeni nu s-a gândit, niciodată, cât de complicat e să umplu, de fiecare dată, exact spaţiul din colţul ăsta de pagină. Adică să scriu fix cât trebuie, cu alte cuvinte, să mă-ntind doar atât câtă plapumă mi se dă. Păi nu e chiar aşa de simplu, ba chiar nu e deloc uşor, totul ţinând, până la urmă, de experienţă. Mie, de exemplu, mi-au trebuit vreo cinci ani să învăţ să scriu „la gaură”, cum se spunea pe vremuri, când existau ziare tipărite. Uneori, însă, mi se mai întâmplă şi mie să scriu ceva mai mult, şi atunci tai nişte rânduri fără de care se înţelege oricum ce vreau să spun. Mai puţin n-am scris niciodată, dar cred că nici nu există ziarist să reuşească o asemenea adevărată performanţă.

Prin urmare, de obicei, de fapt întotdeauna, dacă stau bine să mă gândesc, mi-a reuşit şmecheria de a încheia un articol aşa cum vreau. Mai puţin, se pare, data trecută, când am scris despre crucile pe care mi le tot fac în ultimul timp în faţa prostiei copleşitoare şi a ticăloşiei fără margini pe care le văd în jurul meu şi de care mă izbesc ca de un zid, în fiecare zi, chiar şi atunci când stau în casă şi mă uit la televizor. Sau mai ales atunci. Continuă să citești

Roadele prostiei

Vizualizari: 221

Nu mi-am mai făcut cruce demult, şi asta fiindcă relaţia mea cu Dumnezeu a cam început să scârţâie în ultima vreme, şi asta, recunosc, numai şi numai din cauza mea. El n-are nicio vină, şi când spun asta vorbesc la fel de serios ca atunci când zic că, şi când prietenia a mers, a fost mai mult meritul meu decât al Lui. Dar nu vreau să intru în nişte amănunte care mă gândesc că nu interesează pe nimeni. Important mi se pare doar ce-am spus la început.

Acum, însă, mi-am reluat obiceiul şi am început să-mi fac tot mai des semnul crucii. E drept că gestul meu nu e încărcat, aşa cum ar trebui, de evlavie, el având mai degrabă înţelesul pe care îl are într-o propoziţie semnul exclamării. Sau al mirării, aşa cum l-am învăţat la şcoală pe vremea mea, şi care e mult mai apropiat de ceea ce simt atunci când mi-l desenez, cu vârful degetelor, pe piept. Oricum, mă crucesc infinit mai mult acum, când o fac din cauza prostiei din jur, decât atunci când mă închinam, cu smerenie, pătruns de credinţa în Cel de Sus.

Nu mă refer la proşti. Proştii sunt una, prostia e altceva. Eu de ea mă cutremur şi mă lovesc, oricât aş încerca să fug din calea ei sau s-o ocolesc. E la tot pasul, iar uneori stă pitită chiar şi în locurile în care ar trebui să se oprească la uşă. Continuă să citești

Pocitania

Vizualizari: 186

Nu ştiu dacă sunt eu uneori mai greu de cap şi nici cum se face, dar văd că există o grămadă de lucruri pe care nu doar că nu le înţeleg, dar chiar mă şi depăşesc serios. Când eram mai tânăr, mă chinuiam să găsesc explicaţii; acum, mă mulţumesc cu acceptări. Departe de mine gândul de a încerca să mă scuz sau să mă dezvinovăţesc, dar nu cred că e vorba de laşitate, cât de comoditate şi, câteodată, de lene. Iar uneori mă simt atât de obosit, încât prefer să fac pace cu mine însumi decât să declar război lumii întregi. Am murit de prea multe ori până acum ca să nu-nvăţ ceva din asta.

Bunăoară, nu pricep pentru nimic în lume de ce, atunci când se vorbeşte despre Napoleon, toată lumea îşi scoate pălăria. Istorici, strategi militari, scriitori, ba chiar şi beţivani ceva mai citiţi din cele mai sordide cârciumi, parcă s-au înţeles cu toţii să mă contrazică, aşa că, de-a lungul timpului, cu unii am intrat în polemică, cu alţii m-am certat, şi, o dată sau de două ori, nu mult a lipsit să iau şi o sticlă-n cap. Continuă să citești

Cenuşă

Vizualizari: 273

Cred că nimic nu trezeşte copilul din mine mai brusc, dar şi mai blând şi mai frumos în acelaşi timp, decât o fac filmele şi cărţile SF. Asta mi se-ntâmplă probabil pentru că, pe vremea când eram de-o şchioapă, adormeam în fiecare seară altundeva, în altă lume plăsmuită de Jules Verne, şi mă trezeam mereu în acelaşi loc şi cu gândul la orele de matematică din ziua aia, materie care, pentru mine cel puţin, a fost, este şi va fi întotdeauna ceva de domeniul ştiinţifico-fantasticului.

Am călătorit, fără să obosesc o clipă, 20.000 de leghe sub mări, spre centrul pământului, de la Pământ la Lună, am făcut ocolul Pământului în 80 de zile şi n-am simţit nicio durere în picioare, am fost Robert, copilul Căpitanului Grant, am dârdâit de frică pe Insula Misterioasă, am văzut Raza Verde şi Steaua Sudului, şi am petrecut doi ani de vacanţă pe Insula cu elice. Acum cred că, citindu-le pe toate astea, nu făceam decât să evadez în locuri şi vremuri croite parcă anume pentru un copil care nu vrea altceva decât să-şi lase mintea să-i zburde, dar mai ales mi-a oferit dovada că, încă de mic, am fost doar un visător şi nimic mai mult. Continuă să citești

Cetăţeanul turmentat

Vizualizari: 229

Cu cât înaintam în vârstă, cu atât mai des îmi plăcea să spun că nu prea au mai rămas lucruri care să mă mire, iar acelea despre care credeam că nu se pot întâmpla, chiar nu se întâmplau. Totul până când o înşiruire de gânduri, într-o dimineaţă mohorâtă de februarie, au făcut să se clatine toate convingerile astea care, cel puţin până în clipa aceea, fuseseră literă de lege pentru mine.

Drumul din faţa mea avea vreo 200 de metri şi, cu toate că altminteri era foarte circulat joia, în cea mai agitată zi din săptămână, fiindcă duce la piaţă, în acea dimineaţă n-am zărit ţipenie de om, de parcă toţi intraseră în pământ. Câinele lunguieţ, scund şi comic din faţa farmaciei veterinare dispăruse şi el. Am continuat să merg, tălpile bocancilor, pe care niciodată până atunci nu le mai auzisem, scârţâiau pe trotuar, şi câteva clipe am crezut că visez. În capătul străzii am intrat într-un bar, am cumpărat o cafea şi, cu tot frigul de afară, m-am oprit în faţa unei mese înalte, la care se stă în picioare, mi-am aprins o ţigară şi am aşteptat ca lumea să se nască din nou.

Adam şi Eva, cum le-am zis moşului şi babei care trăgea după ea un cărucior vertical şi flămând, pe care nu ştiam cu ce l-ar fi putut sătura, au apărut târziu, abia la a doua ţigară. Auzeam foarte bine ce-şi spun, fiindcă vorbeau tare, rar şi apăsat, şi păreau foarte mulţumiţi de tot ce li se întâmplă. Doar după ce-au trecut prin dreptul meu mi-am dat seama cât de absurde erau numele cu care îi botezasem în gând, dar nici măcar n-am zâmbit. Mai degrabă m-am întristat atunci când i-am comparat cu tinerii cu privirile goale înfipte în telefoane, pe care îi văzusem cu o zi înainte şi pe care, poate doar mi s-a părut, dar i-am simţit pustiiţi şi străini de orice trăire, dorinţă şi vis, într-o lume pe care Adam şi Eva cei adevăraţi n-o vor începe niciodată. Continuă să citești

Furnicile şi rinocerul (semifabulă)

Vizualizari: 299

Într-o seară pe la şapte

(Dar jurai că-i miez de noapte),

Priveam la televizor

Cum în savana africană

Se bat fără pic de teamă,

Luându-se chiar la omor,

Milioane de furnici.

Buuuun… Până aici sper să-mi fi ieşit ce mi-am propus să fac, dar, cum cred că aş obosi şi mai tare cu versuri românul nedeprins să mai citească şi altceva decât cifrele de pe bancnote, etichetele de pe haine şi mărcile maşinilor, am să încerc să fac un rezumat al primei fabule pe care aveam de gând s-o scriu. Continuă să citești

Locul în care nu răsare soarele

Vizualizari: 358

Din capul locului, vreau să lămuresc un lucru: nu am avut şi nu am nici acum rude sau prieteni, nici măcar simple cunoştinţe care să fi fost vreodată mineri. Cu toate astea, nici eu nu înţeleg prea bine de ce, simt nevoia să trag perdeaua şi să las o rază de soare să lumineze, chiar şi pentru o clipă, un loc în care prea puţini au fost şi despre care aproape nimeni nu ştie cu adevărat mai nimic, acolo unde se lucrează în bezna cea mai adâncă pe care am văzut-o în viaţa mea. Poate, adică mai mult ca sigur n-aş fi scris despre ei, dacă minerii din Valea Jiului n-ar fi făcut zilele trecute grevă. Au cerut bani, ce altceva, atunci când au văzut cum bugetarilor li s-au dat cu nemiluita. N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Nu zic că nu e greu să fii medic, eu n-aş putea să fiu nici măcar o oră, sau dascăl, meserie pentru care zic eu că am unele înclinaţii, dar pe care n-aş putea s-o fac, totuşi, mai mult de o săptămână cel mult, însă, în timp, am dobândit o slăbiciune pentru oamenii aceia care scormonesc adâncurile după bulgării negri de lumină şi pe care, oricât i-ai plăti, parcă tot nu e destul. O să încerc să explic mai departe de ce.

Totul a început cu mulţi ani în urmă, când eram tânăr şi-mi treceau prin cap tot felul de idei, care mai de care mai năstruşnice, de reportaje cum nu mai scrisese până atunci nimeni în redacţie, şi m-am gândit că o mină ar fi un subiect cum nu se putea mai bun. Timp de doi ani, ori de câte ori m-am pregătit să mă duc spre Anina, mereu s-a întâmplat câte ceva şi trebuia să merg în altă parte. În dimineaţa în care m-am hotărât că mina mă aşteptase destul, am plecat direct de acasă, fără să mai dau prin redacţie. Continuă să citești

Casa de nebuni

Vizualizari: 377

De Crăciun, fiul meu, care, de câţiva ani, a considerat că e mai bine să-şi croiască un viitor în muzică, la Bucureşti, decât să care colete prin te miri ce colţ al Europei, s-a gândit să-mi facă un cadou frumos, aşa că s-a dus la Librăria Cărtureşti şi a cumpărat două romane – Tatuatorul de la Auschwitz şi Poveste despre două oraşe. Şi dacă pe Dickens, recunosc, mai mult l-am răsfoit decât să-l citesc, când vine vorba despre lagărele naziste cred că ştiu tot atât de multe despre ele ca un evreu pe care, numai piele şi os, l-au eliberat americanii în primăvara lui 1945. Prin urmare, nu ca să aflu ceva nou am început cu Tatuatorul lui Heather Morris, ci doar ca să văd cam care mai e curentul şi cum e scrisă o carte care s-a vândut ca pita caldă în jumătate de Europă. N-am să spun însă nimic despre asta, fiindcă nu despre noul curent literar vreau să vorbesc, ci despre uimirea pe care a trăit-o fiul meu atunci când un coleg care l-a prins cu cele două volume l-a întrebat cine e fraierul care mai citeşte azi cărţi. I-a răspuns că tată-su e prostul respectiv, dar, la cum îl cunosc, cred că i-a spus-o cel puţin printre dinţi. Continuă să citești

Traducere