Get Adobe Flash player

editorial

Cascadorii plânsului

Vizualizari: 301


Sunt lucruri despre care nu-mi face absolut nicio plăcere să scriu, chiar dacă ştiu foarte bine că n-am cum să le evit. Pot însă să mă mint şi eu din când în când, şi exact asta fac acum.… Continuă să citești

Un om de onoare

Vizualizari: 607


Cu cât anii trec, cu atât mai mult parcă îmi dau seama cât de puţine lucruri ştiu despre mine. Pe unele le-am uitat, dar de cea mai mare parte dintre ele cred că nici n-am avut habar vreodată.… Continuă să citești

Profetul

Vizualizari: 561

Nu imediat după 1989, ci chiar atunci, în zilele acelea mohorâte şi întunecate şi în nopţile luminate de milioanele de licurici care-şi porneau zborul morţii din ţevile mitralierelor, în acel decembrie pe care am datoria să nu-l uit nici măcar în somn şi în care, puţin mai târziu, fiecare se îmbrăţişa în plină stradă cu fiecare şi visam cu ochii deschişi la viitorul care ni se aşternea, strălucitor, la picioare, aşadar până şi în clipele acelea în care credeam că nimic rău sau urât nu ni se mai poate întâmpla, eu totuşi mă uitam chiorâş la câteva personaje care-mi umpleau, cam bătător la ochi, ecranul televizorului meu alb-negru căruia, din când în când, trebuia să-i mai trag câte-un pumn în partea desus, în dreapta, atunci când începea să-i fugă imaginea. Era unul, mai ales, care semăna cu o bucată de parizer fiert, pe care toată lumea îl asculta cu gura căscată, fiindcă toţi patrioţii şi revoluţionarii căzuseră de acord că o fi fost el comunist, dar era dat dracului şi bubuia de inteligenţă.

Poate ar trebui să spun că în acel Decembrie de care vorbesc eram la cumpăna dintre nesăbuinţa tinereţii – fiindcă, trebuie să recunosc, făcusem până atunci destule prostii cât să-mi ajungă pentru o viaţă întreagă –, şi mugurii unei maturităţi în care m-am trezit brusc, deşteptat de rafalele de mitralieră şi dezmeticit de frica pe care, oricât am încercat, n-am reuşit să mi-o înving cu adevărat în acele zile şi nopţi. Nu-mi era atât teamă că o să mor, cât că n-o să izbândesc. Iar de-atunci n-am mai fost niciodată copil. Continuă să citești

Barcelona

Vizualizari: 497

De când mă ştiu, eu am ţinut cu Barcelona şi cu Steaua. Nu sunt sigur că în ordinea asta, aşa cum, în 1986, la Sevilla, nu m-am hotărât pe care s-o iubesc mai mult şi pe care mai puţin, de parcă în Finala Cupei Campionilor Europeni ar fi jucat inima mea stângă cu cea dreaptă. M-am bucurat atunci şi m-am întristat în acelaşi timp.

N-aş putea să spun, însă, de ce îmi plac. Le iubesc pur şi simplu, iar dragostea n-are nevoie de motive. Dacă ar fi să caut pretexte, sigur că le-aş găsi, iar primul care-mi vine în minte e că au culori asemănătoare, chiar dacă mai vii în cazul Barcelonei şi mai şterse când vine vorba de Steaua. Apoi ar mai fi faptul că joacă, amândouă, cumva în acelaşi spirit care îmi place şi care e exact opusul stilului pe care l-am văzut la Dinamo şi la Real Madrid. Şi mi-am adus aminte de ce-mi mai place Barcelona: pentru că-şi respectă suporterii mai mult decât orice. Fiindcă, după două ore în care Sergio Ramos le rupe la toţi cel puţin câte-un picior sau o mână, la ieşirea de pe stadion stau câteodată şi trei ceasuri, uneori în celălalt picior, ca să semneze autografe cu cealaltă mână, şi nici Messi, nici Luis Suarez, nici Pique nu pleacă până când şi ultimul fan care stă cu carneţelul întins nu le dă voie să se ducă la casele lor. Continuă să citești

Aproape nehotărât

Vizualizari: 525

Dacă nici eu nu-mi iubesc ţara, apăi cred că nimeni nu şi-o mai iubeşte. Am stat lângă ea când a fost grav bolnavă, e drept că nici nu prea aveam încotro, fiindcă şi eu eram copil pe vremea aia, am încercat, şi chiar am reuşit s-o însănătoşesc pentru câţiva ani în Decembrie ’89, dar dovada de netăgăduit a dragostei mele e că încă mai stau cu ea şi acum. De multe ori mi-o imaginez ca pe-o bătrână sleită de puteri, întinsă pe un pat străin de azil şi uitată de toţi în afară de mine. Uneori, îi mai ţin mâna uscată şi prăfoasă şi subţire în mâna mea. Câteodată, în asfinţit, îşi mai aruncă privirea obosită pe fereastră, dar copiii ei, vreo cinci milioane, au plecat demult în lumea largă, iar ceilalţi sunt bine-mersi, cu toţii la casele lor. Atunci când înţelege, mâna i se face parcă puţin mai grea în palma mea, şi lăcrimează. Dar asta foarte rar. Pe urmă vine infirmiera şi mă goneşte, că are de dat cu mopul.

Odată ajuns afară, îmi zic că, cu toate semnele astea de patriotism de care dau dovadă, îmi place totuşi şi Europa, şi încă foarte mult. Iar dacă-mi pare rău de ceva, îmi pare rău că n-am apucat s-o bat cu pasul. Am bătut-o, în schimb, în lung şi-n lat cu ochii minţii, ajutat de cărţile ori filmele care m-au purtat acolo unde mi-ar fi plăcut să mă opresc măcar o clipă şi să simt Sagrada Familia din Barcelona, Muzeul Luvru şi deopotrivă Moulin Rouge de la Paris, în Italia Colosseumul şi Domul din Milano, ori Meteora Greciei.

Şi îmi mai place Europa pentru un motiv. Nu demult, am citit despre o întâmplare petrecută la Copenhaga, dacă nu mă înşel, unde un român care tândălea la o masă într-un bar a văzut doi bărbaţi cum se aşează, iar unul s-a dus la tejghea şi a cerut două cafele şi a mai comandat două în aşteptare. Apoi au venit două femei care au repetat figura, apoi una singură, care a cerut o cafea şi una în aşteptare. Mort de curiozitate, românului i s-a uscat ceaşca tot aşteptând să vadă cum se termină povestea. Până la urmă, în bar a intrat un bărbat tras la faţă şi îmbrăcat mai ponosit, care s-a dus direct la tejghea şi a întrebat-o pe fata de-acolo dacă nu are cumva vreo cafea în aşteptare… Aşa se termină visul meu patriotic şi, după cum se vede, european, în aceeaşi măsură. Continuă să citești

Avocatul îngerului

Vizualizari: 509

Ce-mi place mie cel mai mult la presa noastră judeţeană e că se comportă exact, dar exact ca Opoziţia, de parc-ar fi surori. Nu suntem mulţi, dar suntem dezbinaţi ca nicio altă breaslă de pe faţa pământului, şi când spun asta mă refer la jurnaliştii care mai ştiu să ţină un pix în mână, mai ştiu unde sunt literele pe tastatura calculatorului sau nu confundă microfonul cu un autobuz. În rest, din ce-am mai văzut şi eu pe internet sau la televizor, când se trage prin poligon de Ziua Poliţiei sau a Jandarmeriei, sunt câtă frunză şi iarbă. Pe mulţi nu-i cunosc, de foarte mulţi n-am auzit niciodată şi bănuiesc că nici n-am să aud vreodată în viaţa mea. Dar poate că nu sunt ei de vină pentru asta, ci eu, fiindcă am îmbrătrânit urât, mi-am făcut un univers mic în care m-am închis şi m-am dovedit neputincios atunci când a venit vorba să ţin pasul cu noile tehnologii. E posibil şi lucrul ăsta, tocmai de aceea nu despre ei vreau să scriu, ci despre altceva, ceva care mi-a trezit o tristeţe cum demult nu mi-a mai fost dat să trăiesc.

Cred că acum vreo trei săptămâni, la Reşiţa a avut loc un fel de simpozion, sau masă rotundă, nu ştiu exact şi nici n-are importanţă, la care s-a vorbit despre cum presa tipărită o să-şi dea duhul cât ai zice peşte şi ce grasă şi frumoasă o să se facă, de la un secol la altul, presa online. Atâta doar că, la întâlnirea de care am auzit, n-a fost chemat niciun cavaler în armură din presa tipărită, ca s-o apere pe sărmana domniţă. Recunosc că, o clipă, mi-a trecut prin cap şi gândul că au crezut că deja am murit cu toţii şi n-avea rost să se mai obosească să ne caute. În cazul ăsta, pot să ia articolul de faţă drept epitaf, dar mă îndoiesc că au să-l citească, fiindcă pentru asta ar trebui să-şi murdărească degetele cu tuşul de pe pagina infamă şi mizerabilă de ziar. Continuă să citești

Douăşnouă de ani de nimic

Vizualizari: 555

Cred că am mai spus lucrul ăsta, dar parcă uneori simt nevoia să mi-l repet: trăiesc cu impresia că doar noaptea am singurele momente în care îmi permit să fiu eu însumi. Noaptea, atunci când întunericul sugrumă ţipetele zilei, şi luminile de la blocurile din jur, la care mă uit câteodată de la fereastra la care fumez, scufundat în beznă, se sting una după alta, ca nişte ochi toropiţi de somn. Noaptea, atunci când doar demonii mei care aşteaptă să fie desenaţi în cuvinte mă mai bântuie prieteneşte, şi nu armatele de strigoi care mă înspăimântă peste zi la fiecare buletin de ştiri.

Nu zic, am momente frumoase şi ziua, dar asta numai fiindcă mi le caut. De la fereastra bucătăriei, fiindcă acolo fumez ca să nu-mi împut camera în care dorm, văd, atunci când plouă, cum creşte balta de lângă centrala termică părăsită, care seamănă perfect cu Africa. Pe ţărmurile ei, câţiva porumbei ciugulesc uneori firimituri şi resturi de mâncare căzute din tomberonul aşezat acolo unde, în închipuirea mea, e aşezată Europa, vegheaţi din înalt de păsări de pradă plecate la cumpărături pentru prânz sau doar la o mică plimbare pe cer. Recunosc că uneori mă mai mint singur şi transform mila în duioşie, ca să pot să zâmbesc, chiar dacă trist, atunci când mă uit la moşul adus de spate, crăcănat şi dus deja cu capul, de la un etaj undeva de deasupra mea, care uneori mă mai întreabă în ce zi şi ce lună suntem şi care ia la rând toate tomberoanele din spatele blocului, crezând poate că va găsi şi va putea duce acasă măcar o parte din anii aruncaţi la gunoi de vecinii pentru care timpul se măsoară în euro. Continuă să citești

Alte roade ale prostiei

Vizualizari: 484

Bănuiesc că nimeni nu s-a gândit, niciodată, cât de complicat e să umplu, de fiecare dată, exact spaţiul din colţul ăsta de pagină. Adică să scriu fix cât trebuie, cu alte cuvinte, să mă-ntind doar atât câtă plapumă mi se dă. Păi nu e chiar aşa de simplu, ba chiar nu e deloc uşor, totul ţinând, până la urmă, de experienţă. Mie, de exemplu, mi-au trebuit vreo cinci ani să învăţ să scriu „la gaură”, cum se spunea pe vremuri, când existau ziare tipărite. Uneori, însă, mi se mai întâmplă şi mie să scriu ceva mai mult, şi atunci tai nişte rânduri fără de care se înţelege oricum ce vreau să spun. Mai puţin n-am scris niciodată, dar cred că nici nu există ziarist să reuşească o asemenea adevărată performanţă.

Prin urmare, de obicei, de fapt întotdeauna, dacă stau bine să mă gândesc, mi-a reuşit şmecheria de a încheia un articol aşa cum vreau. Mai puţin, se pare, data trecută, când am scris despre crucile pe care mi le tot fac în ultimul timp în faţa prostiei copleşitoare şi a ticăloşiei fără margini pe care le văd în jurul meu şi de care mă izbesc ca de un zid, în fiecare zi, chiar şi atunci când stau în casă şi mă uit la televizor. Sau mai ales atunci. Continuă să citești

Roadele prostiei

Vizualizari: 609

Nu mi-am mai făcut cruce demult, şi asta fiindcă relaţia mea cu Dumnezeu a cam început să scârţâie în ultima vreme, şi asta, recunosc, numai şi numai din cauza mea. El n-are nicio vină, şi când spun asta vorbesc la fel de serios ca atunci când zic că, şi când prietenia a mers, a fost mai mult meritul meu decât al Lui. Dar nu vreau să intru în nişte amănunte care mă gândesc că nu interesează pe nimeni. Important mi se pare doar ce-am spus la început.

Acum, însă, mi-am reluat obiceiul şi am început să-mi fac tot mai des semnul crucii. E drept că gestul meu nu e încărcat, aşa cum ar trebui, de evlavie, el având mai degrabă înţelesul pe care îl are într-o propoziţie semnul exclamării. Sau al mirării, aşa cum l-am învăţat la şcoală pe vremea mea, şi care e mult mai apropiat de ceea ce simt atunci când mi-l desenez, cu vârful degetelor, pe piept. Oricum, mă crucesc infinit mai mult acum, când o fac din cauza prostiei din jur, decât atunci când mă închinam, cu smerenie, pătruns de credinţa în Cel de Sus.

Nu mă refer la proşti. Proştii sunt una, prostia e altceva. Eu de ea mă cutremur şi mă lovesc, oricât aş încerca să fug din calea ei sau s-o ocolesc. E la tot pasul, iar uneori stă pitită chiar şi în locurile în care ar trebui să se oprească la uşă. Continuă să citești

Traducere