Get Adobe Flash player

editorial

Doi metri de praf

Vizualizari: 74

Din câte mi-aduc aminte, eu n-am spus niciodată, nimănui, să facă ori nu un anumit lucru. Singurul căruia mi-am permis să-i mai dau din când în când câte-un sfat, dar şi aia demult, când el era mai micuţ şi eu mult mai tânăr, a fost fiul meu. M-am oprit însă în clipa în care viaţa lui a început să capete contur şi am înţeles că trebuie să şi-o deseneze singur şi în niciun caz s-o copieze pe a mea, oricât de mult mi-aş fi dorit eu să-mi calce pe urme şi să-l pot ajuta să nu păşească greşit, aşa cum am mai făcut eu. I-am dat, fără să ştie, libertatea de care eu n-am avut parte atunci când îmi doream mai mult.

Ce mai fac, totuşi, câteodată, pentru el şi pentru oamenii de care îmi pasă, e să povestesc câte ceva atunci când cred că e cazul, iar el sau ei pot să ţină sau nu cont de părerea pe care mi-o spun printre rânduri. Iar dacă n-o fac, nu mă supăr. Nimeni nu e obligat să vadă lumea prin ochii altora. Poate doar orbii, şi nici ei întotdeauna.

Aşa că asta am să fac şi acum. Am să spun o poveste… Continuă să citești

Colţul drept al biroului

Vizualizari: 120

Într-o seară, nu demult, am aruncat o privire peste ultimele ziare, făcute teanc în colţul drept al biroului la care lucrez, şi, de parcă n-aş fi simţit nicio clipă cum a trecut vremea, m-am mirat că, în doar câteva săptămâni, se fac 500 de numere şi zece ani de când m-am trezit cu noaptea-n cap ca să aduc cu mâna mea, din tipografia de la Timişoara, prima ediţie din 7 Zile. M-am murdărit atunci pe mâini şi pe cămaşă de tuş albastru de la prima pagină, dar n-am vrut să mă spăl până când n-am dat şi ultimul ziar oricui mi-a ieşit în cale. Abia după aceea mi-am privit şi mi-am mirosit palmele, aşa cum face şi ţăranul, vara, pe câmp, şi am lăsat apa să şteargă urmele uneia din zilele frumoase ale vieţii mele.

Mai puţin şi se fac zece ani de când scriu, aici, mai mult despre mine decât despre alţii. Nu cred că e vorba nici de egoism, nici de orgoliu, ci pur şi simplu aşa am început, apoi, fără să-mi dau seama, am continuat, şi am sfârşit prin a mă obişnui şi a nu mai putea fi altfel decât aşa. Din tot ce-am povestit în anii ăştia, s-ar putea crede foarte uşor că am avut o viaţă interesantă, dacă nu extraordinară. Nu cred că e chiar aşa, ci mai degrabă zic că viaţa fiecăruia e deosebită. Totul e doar să găseşti cuvintele în care s-o îmbraci cât mai frumos, aici e toată şmecheria. Dacă te pricepi s-o faci, atunci şi legarea şireturilor poate deveni captivantă. Oricum, în ceea ce mă priveşte, cel puţin jumătate din întâmplările prin care am trecut aş fi vrut să nu le trăiesc niciodată. Le-am transformat însă în experienţă şi m-am consolat cu ideea asta. Continuă să citești

Ultima Românie frumoasă

Vizualizari: 126

De Ziua Limbii Române, o doamnă distinsă, faţă de care nu m-am sfiit niciodată să-mi arăt respectul, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să încerc să-mi amintesc cum şi de ce am ajuns eu să consider data asta ca pe o a doua mea zi de naştere. Mergeam cu trenul, şi cred că aş fi putut să călătoresc aşa zile întregi, fără să mă satur de pomii care nu reuşeau să-mi oprească înaintarea, de fântânile care nu mă lăsau să-mi astâmpăr setea, sau de zarea care nu-mi dădea voie s-o ating, alergând odată cu mine. Nici gările părăsite nu mă sperie, nici hurducăielile nu mă descurajează, iar de minutele şi orele de întârziere nu-mi pasă, atâta timp cât gândurile nu mi se grăbesc, fiindcă nu le aşteaptă nimeni. Îmi plac trenurile şi n-am ce să-mi fac.

De cele mai multe ori, îmi îmbrac călătoria în muzica pe care o ascult la căşti. În ziua aceea, însă, mi le scosesem din urechi şi le lăsasem să atârne pe genunchi, fiindcă, la radio, cineva înfigea cuţite în chiar inima Limbii Române. Atunci am început să dau timpul înapoi, nu chiar până prin clasa a patra sau a cincea, când m-am îndrăgostit lulea de ea, ci mai încoace, spre zilele noastre, când mi-a devenit instrument de lucru. Şi mi-am amintit că primul articol mi-a apărut în ziarul Timpul din 1 aprilie 1991. Nu mai ţin minte ce titlu îi dădusem eu, fiindcă până la urmă redactorul-şef de atunci mi l-a schimbat, i-a spus „Marca-leul”, şi l-a publicat pe prima pagină, în centru. Şi azi mă mir cum de n-am leşinat de bucurie şi de mândrie. Am uitat şi am să mai uit multe zile, dar pe asta nu. Cred că după vreo două săptămâni am scris un articol pe care redactorul-şef l-a lăsat aşa de la titlu până la semnătură, căruia i-am zis „Tovarăşa Ayrton Senna”. Era vorba în el de o taximetristă care era să mă ia cu fulgi cu tot, pe mine şi pe fiul meu micuţ, aflat în cărucior, exact pe mijlocul trecerii de pietoni. Tot vreo două săptămâni de la întâmplare, am stat cu inima cât un purice, sigur că huiduma de şoferiţă o să vină în redacţie să mă bată. N-a venit, dar şeful meu a descoperit că pot să fiu şi comic dacă vreau şi m-a pus să scriu pamflete. Trei ani am avut o rubrică, „Telespectator” îi zicea, în care povesteam ce tâmpenii văzusem pe la televizor. Lumea o citea şi râdea, dar oamenii se dezumflau imediat ce ajungeau să mă cunoască. După scris, toţi îşi închipuiau că sunt bătrân, scund, burtos, chelios, şi-mi râd şi ochii în cap de veselie. Cum eu nu eram nici pe departe aşa, am simţit că-mi dezamăgesc cititorii şi cred că atunci m-am hotărât să nu mă las nici fotografiat, nici filmat. Mi-am zis că e mai bine să-l las pe fiecare să-mi plăsmuiască un chip după ce înţelege din scrisul meu. Continuă să citești

Bastoanele Mareşalului

Vizualizari: 148

Cele mai limpezi şi mai vii amintiri ale mele se leagă, fără discuţie, de momentele pe care le-am trăit în Decembrie ’89. Dacă las la o parte gândurile şi imaginile care mă privesc numai şi numai pe mine, şi pe care bănuiesc că n-am să le povestesc şi n-am să le aştern pe hârtie niciodată, pe locul al doilea vine, cred, băiatul de vreo şase-şapte anişori, îmbrăcat ca vai de lume, pe care l-am văzut într-o dimineaţă mohorâtă de pe podul aflat deasupra unui triaj pe jumătate mort, încercând să-şi ţină echilibrul pe o şină de cale ferată, cu mâinile desfăcute în cruce şi cântând molcom că azi-noapte a văzut râuri de ciocolată. Tot aşa, nu pot să uit cu niciun chip reţinerea cu care am întins mâna după Biblie, după un sfert de secol din ziua în care, pe la vreo zece ani, cred, un maior de miliţie îmi dăduse de câteva ori cu ea în cap până mi-a făcut un cucui cât toate zilele în frunte, numai ca să n-o citesc, cu toate că tocmai fiul său mi-o dăduse. Apoi ar mai fi un tablou care nu-mi dă pace, imaginea unuia dintre ultimii veterani de război rămaşi în viaţă, un bătrân puţintel, cu un costum rămas prea mare, coborând treptele sprijinit de doi subofiţeri tineri de Armată, la un 25 Octombrie, pe care l-am şi fotografiat, pitit în spatele unuia dintre leii de marmură care fac de gardă la statuia Generalului Ioan Dragalina. Cred că de emoţie am şi botezat poza „Bastoanele Mareşalului” şi am pus-o bine în calculatorul meu.

Poate vreodată am să scriu mai mult despre fiecare dintre amintirile astea, cum la fel de bine poate n-am s-o fac, dacă am să ajung la concluzia că nu tot ceea ce mă impresionează pe mine interesează şi pe alţii. Nu ştiu, mai văd eu. Continuă să citești

Aujviţ

Vizualizari: 111

Ştiu foarte bine ce înseamnă un ordin, credeţi-mă. Am primit câteva milioane, şi-n Armată, şi-n viaţa cea de toate zilele. Dacă aş fi executat măcar a suta parte din ele, mai mult ca sigur că astăzi aş fi fost altceva şi altundeva, însă n-am făcut-o. Poate şi din cauza asta n-am reuşit niciodată să fiu mai mult decât un biet şef care mai degrabă şi-a rugat colegii să facă cutare sau cutare lucru, şi care s-a mulţumit cu puţinul de a fi lăsat în pace de cei tolăniţi în scaune mai înalte decât al lui. Din păcate, n-am reuşit să-mi depăşesc, sub nicio formă, condiţia de răzvrătit care uneori o mai ia şi razna atunci când trebuie să asculte comenzi tâmpite, venite de la tot felul de zevzeci.

Înainte însă de a începe mărturisirile, ar trebui să recunosc că odată, mai în joacă, mai în serios, am rugat o psiholoagă să mă „citească” şi să-mi spună fără ocolişuri de ce mă strâng ca un arici şi scot ghearele atunci când vine vorba de ordine. Înţelesesem încă de atunci cum stăteau lucrurile cu mine şi voiam să le îndrept. Ţin minte că m-a pus să stau turceşte, cu fundul pe o pernă mare, aşezată direct pe podea, mi-a zis să închid ochii, a început să mă rotească încet de umeri în sensul invers al acelor de ceasornic şi m-a întrebat câte în lună şi-n stele. La sfârşit, mi-a spus că totul mi se trage probabil din copilărie, de la felul în care s-a purtat tatăl meu cu mine. Continuă să citești

Lapsus

Vizualizari: 216

Am ajuns, târziu, ce-i drept, dar până la urmă tot am ajuns la concluzia că noaptea sunt alt om. Nu pot să spun că mă transform în altceva sau altcineva, ci doar că devin omul care mi-ar plăcea să fiu peste zi, dar n-am niciodată destul timp pentru asta. Poate că nu m-am exprimat eu cum trebuie, dar ceea ce aş vrea să se înţeleagă e că îmi plac liniştea şi întunericul de afară, aşa cum iubesc şi după-amiezile lungi, ploioase şi gânditoare de toamnă, fiindcă doar noaptea pot să cobor liniştit în mine, fără teama că am să fiu prins de cineva. Noaptea scot de-acolo lucruri pe care le aduc la lumina zilei, cuvinte şi propoziţii pe care altfel m-aş ruşina să le rostesc, ca să nu fiu luat de nebun. Am învăţat mai demult că hârtia le suportă infinit mai uşor decât urechea.

Poate pe unele dintre ele le-aş spune şi ziua, dacă mi-ar veni în minte. Când însă trebuie să fii tot timpul cu ochii pe ceas, să nu uiţi să-ţi verifici acumulatorii de la aparatul de fotografiat şi de la reportofon, să fii atent la semaforul de la poştă spre piaţă, la care verdele ţine trei secunde, când vorbeşti la telefon până dai în bâlbâială, te trec toate apele sau dârdâi din toate-ncheieturile, şi când, pe deasupra, te mai şi-njură vreun prost pentru un articol pe care nici măcar nu l-ai scris tu, mie, cel puţin, mi-e greu să scornesc fraze cum e cea de la începutul articolului, cu coborâtul în mine. Noaptea, însă, lucrul ăsta mi se pare o nimica toată. Continuă să citești

Baştania

Vizualizari: 398

Habar n-am ce se întâmplă cu mine, dar ceva, clar, nu e în regulă. Totuşi, nu e vorba nici de veşnicele mele dureri de stomac care mă apucă ori de câte ori mă enervez prea tare sau beau sucuri acidulate, nici de crizele de fiere care mă lovesc când mănânc prea multe prăjeli şi afumături, şi care mă ţintuiesc de pat două-trei zile, nu, de nimic din toate astea nu e vorba. E cu totul altceva. E un fel de greaţă, dar care nu seamănă deloc cu cea provocată de toate aiurelile de care am pomenit, ci una care s-a tras la creier şi el abia se abţine să nu vomite, dacă pot să spun aşa. Ştiu că e la fel de greu de înţeles starea asta a mea, cum e şi de explicat, dar eu am să-ncerc totuşi să lămuresc lucrurile în câteva cuvinte.

Totul a plecat de la un gând care mi s-a înfiripat într-o seară în minte şi pe care, fiindcă era plăcut, l-am lăsat să crească. Probabil c-am şi zâmbit, nu mai ştiu sigur. Cred, acum, că amintirea s-a născut ca un zid de apărare împotriva tuturor dezamăgirilor şi ticăloşiilor care mă luau cu asalt în ultima vreme. A fost suficient să văd în nişa bibliotecii, lângă televizorul stins, o pană albastră de chitară uitată de fiul meu atunci când a fost ultima oară în vizită şi, ca o prăbuşire în gol de câteva secunde, m-am întors cu o grămadă de ani în urmă. Am trăit din nou clipele în care l-am ţinut în braţe, apoi, în patru labe, i-am fost cal prin cameră, pe urmă l-am ţinut pe grumaz la spectacole, ca să poată vedea artiştii de pe scenă, am bătut împreună pas de defilare pe mijlocul străzii şi am cântat împreună „Ardealul” atunci când nu ne vedea şi nu ne auzea nimeni, l-am învăţat să meargă pe bicicletă şi să tragă cu arcul şi cu praştia. În tot timpul ăsta, el avea un obicei – inventa cuvinte. Îmi amintesc de sodulca, dededade sau bala, toate cu o muzicalitate pe care eu, tânăr ziarist pe atunci, nu eram în stare să le-o dau. Au urmat apoi numele, dar nu-mi vin în minte acum decât Gomgştoriţ Mampută şi Căpitanul Gurcacas, după care a trecut la ţări, de fapt doar una a inventat, Baştania, dar nu s-a oprit aici. I-a făcut şi populaţie, şi sistem politic, adică avea doi locuitori pe care îi chema – sper să reuşesc să redau cât de cât numele lor, aşa cum le pronunţa el – Ăptui şi Ăptue. Unul era preşedinte, celălalt prim-ministru. N-aveau neveste, n-aveau copii, n-aveau decât o ţară şi atât. Cam cât o cutie de chibrituri zicea el că e. Şi, câţiva ani, am ţesut împreună zeci de poveşti pe seama lor: ce mănâncă, din ce trăiesc, unde fac pişi şi caca, ori când au de gând să zugrăvească pereţii ţării. Pe urmă l-am învăţat să joace fotbal şi ping-pong. Continuă să citești