Get Adobe Flash player

editorial

Fabrica de lumină

Vizualizari: 117

Mi-a fost întotdeauna uşor să le explic celor cu care am stat de vorbă despre asta de ce nu cred în prooroci şi vizionari. Mi-e pur şi simplu imposibil să-mi închipui că cineva ar putea să ţopăie şi să facă tumbe prin timp, să dea o fugă în viitor, să arunce o privire pe-acolo şi pe urmă să se întoarcă liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi să ne povestească cum a fost ceea ce va fi. Iar asta e valabil începând de la Biblie şi terminând cu literatura de anticipaţie, din care o foarte lungă perioadă a vieţii mele de cititor m-am înfruptat între două feluri literare cu care m-am hrănit ca să nu-mi las sufletul şi mintea să-mi moară de foame. Am, însă, pretenţia că, şi fără să-mi arunc gândurile cu praştia peste o săptămână, de cele mai multe ori cam ştiu ce va urma să se-ntâmple. Singurele două lucruri în privinţa cărora mă mai înşel uneori sunt mărimea dezastrului şi momentul în care se va petrece el, dar, cum speranţele mele se împuţinează pe zi ce trece, pot să spun că sunt pe drumul cel bun şi, deci, până la urmă, bănuielile şi presupunerile mele au să nimerească la fix.

Mi-a trecut prin cap şi că poate nu sunt în măsură să vorbesc despre lucrurile astea, mai ales că, oricâtă bunăvoinţă am avut şi oricât m-am străduit, în 20 de ani n-am reuşit să citesc mai mult de un sfert din Biblie. Poate fiindcă, aşa cum spune Celsius, n-am putut să cred fără să cercetez sau măcar să-mi pun întrebări. Poate dezamăgirile la lipsa de răspuns a Domnului la rugăminţile mele să mă fi îndepărtat de ea, cu toate că, ani întregi, aproape că mi-a stat în cale în fiecare zi, fiindcă o aşezasem în aşa fel încât trebuia doar să întind mâna şi s-o deschid. Nu ştiu ce să spun. Continuă să citești

Omul de hârtie

Vizualizari: 184

Dacă ar fi după ziar, în perioada asta ar trebui s-o duc, probabil, din chef în chef. Nu mai departe decât acum două săptămâni am sărbătorit, aşa cum s-a putut, numărul 500, iar în 6 noiembrie, 7 Zile face 10 ani.

Şi, chiar dacă nu era nevoie să mi-l mai amintesc, fiindcă, şi după atâta timp, tot îl ţin minte de la prima până la ultima literă, m-am dus totuşi la colecţie şi am tras afară primul număr. E bătrân deja, au trecut anii peste el şi i-au îngălbenit puţin hârtia, i-au ondulat marginile, i-au îndoit colţurile şi i-au mai şters puţin din culori, dar toate astea l-au făcut să-mi fie şi mai drag. M-am uitat la el ca la un bunicuţ blajin care mă privea cu prima pagină pe care era scris, cât s-a putut de mare pentru titlurile din vremea aceea, „De Halloween, caransebeşenii s-au speriat cu zâmbetul pe buze”, şi mi-am adus aminte cât mă mai umflasem în pene cu inspiraţia care mă lovise exact la ţanc, fiindcă voiam, toţi cei de atunci de la ziar, să începem cu ceva care să merite leul pe care oamenii aveau să-l scoată din buzunar ca să ne cumpere. Mi-am recitit şi editorialul pe care, pe vremea aceea, l-am considerat un fel de capodoperă de presă, dar pe care azi, când nu mai sunt chiar atât de mândru de el, l-aş modifica prin câteva locuri, însă ştiu că nu se mai poate. Ca nimeni alta, hârtia, odată ce i-ai încredinţat un secret, ştie să-l păstreze toată viaţa. Continuă să citești

Antidote

Vizualizari: 215

Am trăit, sau mai degrabă cred că m-am jucat cu viaţa, după nişte reguli pe care singur mi le-am ales. Poate nu sunt cele mai frumoase, nici cele mai cinstite, dar ăsta a fost răspunsul şi răzbunarea mea pe principiile după care am fost crescut încă de când am deschis ochi. Umilirile le-am transformat în mândrie, ori, câteodată, fără să-mi dau seama ce fac, chiar în orgoliu, iar supunerea de care mi se cerea să dau dovadă în fiecare zi a săpat în copilul care eram până când, la fel ca o sondă, a ajuns la stratul acela de răzvrătire pe care nimeni nu mi-l bănuia pe atunci şi pe care, până şi azi, după atâţia şi atâţia ani, doar cu greu o pot ţine în frâu. Plătesc, în felul ăsta, nişte greşeli, ştiu asta, dar mă consolez cu gândul că nu pe ale mele, ci pe ale tatălui meu care, cred azi, a încercat să se poarte cu mine exact aşa cum l-au tratat alţii pe el. Iar când, cred că pe la vreo 14 ani, a înţeles, într-un sfârşit, că n-am de gând să mă predau vreodată, a început să sape între noi o prăpastie peste care, oricâte punţi am încercat să construiesc mai târziu, când a îmbătrânit, n-am reuşit să trec.

Ţinut din scurt în copilărie, mult timp am judecat, poate, oamenii prea sever. Acum n-o mai fac, dar mi-e teamă că pentru unii e deja prea târziu. A fost una dintre regulile despre care vorbeam la început şi de la care doar foarte rar m-am abătut. Acum, mai ales, îmi pare cu atât mai rău cu cât, în urmă cu câteva zile, am primit o scrisoare de la un prieten care, pe vremuri, mi-a fost şi coleg de redacţie. Acum e în Canada şi îmi citeşte editorialele pe internet. Aşa cum şi eu l-am cunoscut foarte bine, şi el a ştiut întotdeauna cum gândesc eu. Doar i-am povestit de-atâtea şi-atâtea ori, şi m-am mai plâns şi în editoriale, de ceea ce numeam eu sărăcia mentală şi sufletească în care se zbat cei din jurul meu. I-am spus despre emisiunile absolut inepte la care o jumătate de ţară se uită în fiecare seară cu gura căscată sau, lucru simţit pe pielea mea, cum cea mai proastă cronică sportivă scrisă sub pseudonim e de cel puţin 20 de ori mai citită decât cel mai bun editorial al meu. Continuă să citești

500

Vizualizari: 162

Dacă am crezut? Cred că da, cu toate că în cale am întâlnit infinit mai multe obstacole decât trambuline. Aşa mi-am propus mai demult să încep articolul atunci când ziarul va ajunge la numărul 500, şi asta am şi făcut. Recunosc că, pe lângă faptul că mi-am repetat mereu fraza în gând, ca să n-o uit, mi-am şi notat-o pe un petic de hârtie pe care l-am pus bine, ca să fiu sigur că n-am să greşesc vreun cuvânt. Nu mai ştiu exact când mi-a trecut prin minte începutul ăsta, dar cred că eram într-un moment în care, în loc să mă bucur că 7 Zile împlineşte azi 500 de ediţii şi face acuşica, adică la începutul lui noiembrie, 10 ani, eu mă răfuiam de zor cu ceva sau cu cineva.

Spun asta pentru că ziarul ăsta a fost mereu o luptă, încă de la primul număr. Mi-aş fi dorit din suflet să fie totul frumos, ca-n cărţi sau ca-n filme, dar adevărul e că, în momentele acelea, nu eram deloc sigur că am să scot numărul următor. Calculatorul mi se stricase chiar în seara în care am trimis prima ediţie la tipografie şi nu ştiam dacă mi s-au salvat articolele pe care le ţineam în rezervă şi nici şabloanele cu formatul paginii. Colac peste pupăză, unul dintre redactori mi-a spus că-şi găsise de lucru la un alt ziar, mult mai sigur decât 7 Zile, ceea ce nici nu era prea greu în clipele alea, iar tehnoredactorul mi-a cerut un salariu pe care, ca să i-l pot da, ar fi trebuit să-mi vând apartamentul. Am rămas, aşadar, aproape singur, şi prin urmare facerea lui a fost un pariu nu cu mine însumi, cum se spune de obicei, pentru că pe acelea le-am cam câştigat, ci cu cei care m-au lăsat de izbelişte ori au zâmbit când au auzit ce planuri am pentru Caransebeş, unde, cel puţin în ultimii 50 de ani, niciun ziar n-a trăit mai mult de o lună, maximum două. Am avut însă doi oameni care au crezut în el, şi cu mine trei, şi asta a fost de ajuns. Împreună l-am îngrijit atunci când i s-a făcut rău, împreună l-am bandajat când s-a rănit şi tot împreună i-am făcut respiraţie artificială atunci când aproape că nu mai dădea semne de viaţă. Continuă să citești

Ultima carte

Vizualizari: 221

Nici n-am clipit măcar când, de exemplu, directorul postului de radio la care lucram acum vreo 15 ani s-a ascuns în debaraua de unde ştia că-mi iau apa minerală cu care-mi udam gâtul înainte de a intra să citesc ştirile în direct, la ora exactă, cu o mască de vârcolac, sau de ce urâtanie de monstru o mai fi fost şi ăla, trasă pe faţă, şi a făcut buuuu!, cu mâinile deasupra capului, doar-doar o băga groaza-n mine. Nu m-am sinchisit nici atunci când, în timpul ştirilor, colegii mi-au aruncat pe masă, chiar lângă microfon, un şarpe de cauciuc care, pe fata cu care eram închis în cabina de emisie, a făcut-o să-şi dea ochii peste cap şi să nu mai poată citi o literă până la sfârşitul programului, ceea ce a însemnat vreo jumătate de oră, de am turuit eu şi-n locul ei până mi s-a uscat gâtlejul ca Sahara. Şi nu mai departe decât acum o săptămână scriam, chiar aici, că puţine mai sunt lucrurile care să mă impresioneze la vârsta asta şi la câte am văzut, am auzit şi am trăit până acum. Dar mai ziceam şi că totuşi se mai întâmplă şi din astea, şi chiar am dat exemplul băiatului de liceu pentru care fiecare zi în care mergea la şcoală era un război în care-şi învingea părinţii, drumul pe jos, vacile şi oile, câmpul, porumbul şi cartofii. Şi mi-am zis atunci că lucrurile acelea s-au mai împuţinat cu unul. Nici prin cap nu-mi trecea, în noaptea când am aşternut întâmplarea pe hârtie, că asta avea să fie nimic pe lângă ceea ce avea să urmeze în nici câteva ore după ce pusesem stiloul jos. Continuă să citești

Desenele mele animate

Vizualizari: 204

Puţine mai sunt, cred, lucrurile în stare să mă impresioneze, să mă mişte, adică, atât de tare încât, după ce le văd, să nu-mi iau gândul de la ele până seara şi, uneori, chiar să le visez. Dar mi se mai întâmplă, şi ultima oară am păţit-o zilele trecute. Am mai spus, bănuiesc, că, atunci când nu merg cu trenul, fac mult autostopul, fiindcă nu am maşină – la anii ăştia nici că mai contează de ce –, iar săptămâna trecută, şoferul maşinii în care eram a cules de pe marginea drumului un băiat blonziu, care, mi s-a părut mie, aştepta, cuminte, să i se facă cuiva milă de el. Nici măcar cu degetul întins n-a stat, iar în maşină încerca să ocupe atât de puţin loc încât, parcă să se convingă că nu l-a lăsat jos, şoferul a început să-l tragă de limbă.

Aşa am aflat şi eu că e în clasa a zecea la profesională, terminase orele şi se ducea acasă. Ne-a rugat să oprim la prima răscruce, de unde până în sat mai avea de mers o oră pe jos, dacă grăbea pasul. Dimineaţa la fel, dar pleca mult mai devreme, fiindcă punea la socoteală şi timpul în care trebuia să aştepte o maşină care să-l ducă în oraş, iar asta putea să însemne cinci minute sau o jumătate de oră. Şoferul a făcut ochii mari, apoi l-a descusut mai departe. Deasupra buzei, tânărul avea o cicatrice pe care eu n-o observasem, şi a trebuit să povestească cum a căpătat-o. I-o făcuse o aşchie iarna trecută, când tăia lemne la sălaş, unde ai lui îşi ţineau vitele de care el trebuia să aibă grijă când venea de la şcoală. Dacă aveau de lucru la câmp, la porumb sau la cartofi, îl înlocuia soră-sa mai mică. Doar la şcoală nu-i putea ţine nimeni locul, aşa că, cu ultimele puteri, învăţa noaptea. Continuă să citești

Mâine urmează să mor

Vizualizari: 240

Pe vremea când eram ceva foarte neclar, când viaţa mi se zbătea undeva între copilărie şi adolescenţă, aveam doi prieteni foarte buni. Eram şi vecini, şi colegi de clasă, şi, dacă-mi aduc bine aminte, într-o noapte furtunoasă, când fulgerele şi tunetele ne cam băgaseră frica-n oase, am şi făcut un jurământ înfricoşător, să nu ne despărţim niciodată cu adevărat, orice s-ar întâmpla cu noi şi orice-ar zice, peste ani, nevestele cicălitoare cu care urma să ne căsătorim, cu toate că, pe atunci, n-aveam niciun chef de aşa ceva.

Îmi amintesc însă că într-o zi, când cred că, fără să ne dăm seama, ne chinuisem să părem mai mult decât eram, am încercat să ne jucăm cu un lucru serios şi ne-a ieşit că trebuie să spunem fiecare ce-am face dacă am şti că a doua zi urma să murim. Cum pe timpurile alea nu prea aveam dintre ce bucurii şi plăceri să alegem, a fost simplu să răspundem la întrebare: am fi mâncat îngheţată de dimineaţa până seara, am fi vrut să ne cărăm cu o bicicletă Pegas cu coarne înalte şi şiţ lunguieţ, la care visam de-o viaţă, să facem duble şi să tragem la poartă cu o minge de piele originală, cu 300 de lei, ori să ne sărute o gagică, neapărat cu câţiva ani mai mare, până ni se tăia răsuflarea.

Soarta s-a arătat totuşi îngăduitoare cu noi, fiindcă, chiar dacă ne-am încălcat jurământul, niciunul dintre noi nu pot să spun c-a păţit-o, deşi azi doar eu am rămas în România. Dacă ar trebui să spun de ce, aş zice că, printre rânduri, răspund la întrebarea asta în fiecare editorial. Dar fiindcă a venit vorba de prieteni plecaţi din ţară, azi am vrut să-i trimit o carte de-a mea unuia aflat departe, foarte departe. Voiam să-i fac cadou o bucăţică de Românie, o fărâmă de Banat şi-un colţişor de scris românesc. Continuă să citești

Doi metri de praf

Vizualizari: 201

Din câte mi-aduc aminte, eu n-am spus niciodată, nimănui, să facă ori nu un anumit lucru. Singurul căruia mi-am permis să-i mai dau din când în când câte-un sfat, dar şi aia demult, când el era mai micuţ şi eu mult mai tânăr, a fost fiul meu. M-am oprit însă în clipa în care viaţa lui a început să capete contur şi am înţeles că trebuie să şi-o deseneze singur şi în niciun caz s-o copieze pe a mea, oricât de mult mi-aş fi dorit eu să-mi calce pe urme şi să-l pot ajuta să nu păşească greşit, aşa cum am mai făcut eu. I-am dat, fără să ştie, libertatea de care eu n-am avut parte atunci când îmi doream mai mult.

Ce mai fac, totuşi, câteodată, pentru el şi pentru oamenii de care îmi pasă, e să povestesc câte ceva atunci când cred că e cazul, iar el sau ei pot să ţină sau nu cont de părerea pe care mi-o spun printre rânduri. Iar dacă n-o fac, nu mă supăr. Nimeni nu e obligat să vadă lumea prin ochii altora. Poate doar orbii, şi nici ei întotdeauna.

Aşa că asta am să fac şi acum. Am să spun o poveste… Continuă să citești

Traducere