Adrian CRÂNGANU
De la an la an, de la o zi la alta, e parcă tot mai greu să recunoşti, pe unde te duci, că eşti român. Nu să te mândreşti cu asta, nici pomeneală, ci doar să o spui. Iar când o asemenea afirmaţie vine din partea unuia care chiar se consideră patriot, aşa cum cred că sunt eu, nu ştiu ce ar mai fi de zis. Până acum 20 de ani, nici măcar nu se punea problema să pleci din ţară altfel decât prin fuga peste graniţă. Nu ştiu dacă aş fi putut s-o fac, dar cred că da, dacă aş fi vrut cu adevărat lucrul ăsta. Curajul, mai ales în faţa lucrurilor aproape imposibile, în faţa provocărilor nebuneşti, nu mi-a lipsit niciodată. N-aş vrea să fiu înţeles greşit, dar poate nu m-am exprimat bine, şi de aceea am să mă descriu altfel: în decembrie 1989, când nişte ţigani mi-au cerut, seara, o ţigară, pe stradă, mi-a stat inima în loc de frică; peste numai câteva zile, când ştiam că, în toiul revoltei, asupra noastră, asupra mea, erau îndreptate ţevile mitralierelor în spatele cărora se aflau mii de gloanţe şi zeci de degete care să apese pe trăgaci, nici nu mi-a păsat. Asta am vrut să zic.
Deci, înainte de ’90, nu am plecat, deşi, pe undeva, îmi era ciudă că nu pot s-o fac. O duceam cu adevărat mizerabil, din toate punctele de vedere, şi singurul refugiu mi-au fost cărţile. Şi, în plus, ca să rezist cât mai bine, m-am înconjurat cu un scut de indiferenţă faţă de tot ce se întâmpla în jurul meu. Dar, cu toate acestea, ţara mi-am iubit-o întotdeauna. Nu era vina ei că era condusă cum era şi de cine era. Iar atunci când m-am întâlnit, de puţine ori, e adevărat, cu străini, le-am spus de fiecare dată, cu un aer care cred că-i făcea să zâmbească pe sub mustaţă, că sunt român. Credeam în poporul meu de atunci. În poporul care nu-şi cunoştea încă defectele, nu era conştient de ele, care cred că nici nu ştia că ele există. Sărăcia şi toate interdicţiile la care eram supuşi ne făceau să simţim umărul celui de lângă noi. Pentru că eram toţi la fel. Sau cel puţin aşa credeam. Iar astea toate mă ţineau legat de locul ăsta cu ceva mult mai puternic decât lanţurile comunismului: cu patriotismul. Dar poate că eram şi prea tânăr pe atunci…
Au fost însă suficiente câteva zile, în decembrie ’89, ca să-mi schimb părerea. Câţiva ani după aceea am stat şi m-am uitat cum se fură, chiar de sub nasul nostru, tot ce se putea fura, de către românii mei, fără ca nimeni să mişte un deget. Am fost martor la naşterea milionarilor de carton, şi la înmormântarea lor. Am văzut lucruri urâte. Mi-am văzut colegii şi prietenii făcând negustorie ieftină, cu electrozi, burghie şi chei fixe furate de prin uzină, sau cu sare, căni, chibrituri şi hârtie igienică luate de prin magazinele pe care le-au golit pur şi simplu. Sau care, după ce vindeau canistre de benzină în Clisură, se întorceau cu degetele pline de inele ori gâturile înfăşurate în lănţişoare şi lanţuri de aur. Oameni pe care îi credeam apropiaţi, m-ar fi vândut, cred, şi pe mine, ca pe o marfă, pentru un leu în plus. Unii chiar au făcut-o. Alţii m-au săpat şi s-au săpat, apoi, între ei, pentru un scaun mai moale ori pentru o leafă mai mare. În piept, românilor nu le mai bătea o inimă, ci li se umfla un portofel. Iar prin vene le curgeau bancnote şi monede.
Nu mai sunt mândru de poporul meu, nu mai am cum. Şi, cu toate astea, sâmbătă, la meciul lui Lucian Bute, m-am simţit altfel. Atunci când a cântat Imnul, m-am ridicat din fotoliu. Chiar dacă nu mai sunt aşa de tânăr ca atunci când credeam în români. Dar nici atât de bătrân încât din cauza picioarelor să nu pot să plec dincolo dacă vreau. Aşa că am murmurat şi eu ,,Bu-te! Bu-te!”. Şi, după cum mă cunosc, mereu am să strig în gând numele unui campion şi-am să mă ridic din fotoliu la Imn. Şi peste 100 de ani.
