Situată la început de primăvară, când natura reînvie, redând omului încrederea în destinul său, Paştele aduc cu sine dorinţa de a trăi, de a ne bucura de frumuseţile ce ne înconjoară.

Fără îndoială că Învierea lui Iisus dezminte experienţa cea de toate zilele a condiţiei umane, cuprinsă între naştere şi moarte. De aceea, s-au avansat sute de ipoteze care încearcă să explice, în diferite feluri, extrem de contradictorii uneori, geneza credinţei în Înviere. Aceste ipoteze tind să excludă faptul real al Învierii, aşa cum ne-a fost transmis de apostoli. Unii îi dau o interpretare simbolică, alţii mitică, iar mulţi preferă o explicaţie psihologică.

S-au căutat apoi analogii în istoria religiilor, pentru a putea spune că la baza credinţei în Înviere stă un mit vechi, mitul renaşterii sau alternanţei ciclice între viaţă şi moarte, foarte răspândit în religiile primitive, după care realitatea lumii naşte, piere şi renaşte, aşa cum natura moare odată cu iarna şi învie cu venirea primăverii. Dar această interpretare simbolică nu rezistă criticii serioase.

Faptul pe care-l proclamă Duminica Învierii nu are nimic comun cu un fenomen ciclic oarecare. Iisus cel Înviat nu mai moare ca să renască din an în an. Învierea ne dezvăluie un alt nivel de existenţă, ne introduce pe un alt tărâm.

Când apostolul Pavel scrie celebra frază: „Dacă n-a înviat Hristos zadarnică este credinţa noastră” (I Cor. 15, 14), mai trăiau încă martorii Învierii şi mulţi dintre ei asistaseră la răstignirea lui Iisus. Comunitatea creştină din acea vreme n-a inventat, deci, legenda Învierii ca să se justifice şi să acrediteze mesajul religios pe care-l proclama, ci această comunitate se întemeiază de la început şi se pune în mişcare, fermă şi lucidă, după o constatare serioasă, că de fapt Iisus este viu, nu în amintirea lor, ci viu cu adevărat.

Această constatare le imprima curajul, luciditatea şi dinamismul misionar, de care erau total lipsiţi înainte. Or, această grupare mică de oameni, fără deosebită pregătire intelectuală, fără niciun fel de sprijin social, politic, economic sau militar, pleacă la cucerirea lumii încrezătoare exclusiv în puterea şi asistenţa Celui Înviat.

O legendă, oricât de ispititoare ar fi, nu poate genera o astfel de convingere, un asemenea curaj. Nu comunitatea creştină a inventat Învierea, ci Învierea lui Iisus a dat naştere fenomenului creştin.

Totul era atât de neaşteptat, fără seamăn şi fără egal, unic şi extraordinar în toată puterea cuvântului! Credinţa în Înviere (Învierea lui Iisus) produce de fapt acea schimbare de axă a gândirii şi de orientare radicală, ne imprimă convingerea că viaţa noastră şi Cosmosul întreg nu sunt supuse unei fatalităţi oarbe, unui destin necunoscut şi nesigur.

Totul arăta de parcă acea tendinţă spre povestirea colorată, spre concreteţea legendară, ar fi câştigat şi l-ar fi adus pe Iisus înviat înapoi, în istoria terestră. Părerea aceasta este însă contrazisă, datorită în primul rând apariţiilor şi dispariţiilor Sale. Mai mult, chiar şi în asemenea cazuri, El nu poate fi recunoscut cu ochii obişnuiţi. El nu mai poate fi perceput ca în timpul vieţii Sale pământeşti. El poate fi acum descoperit numai în sfera credinţei. Învierea nu înseamnă o reanimare sau o întoarcere în interiorul timpului pământesc.

În perspectiva divină, timpul nu există. Dar noi nu putem gândi decât în mod temporal. Viaţa creştină este o angajare hotărâtă astăzi, care se va deschide mai târziu către o viaţă glorificată.

Deoarece Învierea lui Iisus este o apariţie divină în timp şi în istorie (a avut loc la Ierusalim, în timpul serbării Paştelor), ea s-a produs totuşi în cursul istoriei. Trebuie să fi lăsat urme undeva, amprente pe paginile istoriei, iar aceste amprente au fost evident verificate.

Pentru istoricul care merge fără idei preconcepute la întâlnirea cu mărturia Noului Testament, există fapte bine atestate care cer o explicaţie. Unul dintre ele este schimbarea uluitoare a stării de spirit care s-a produs într-un timp record în interiorul cercului ucenicilor lui Iisus. Evident, schimbările presupun cauze. Într-un timp foarte scurt, tabloul îşi schimbă complet culorile. Ucenicii consideră cauza lui Iisus ca purtătoarea celei mai mari speranţe, ies în lume, vestesc Învierea pretutindeni, chiar şi în faţa Sinedriului care l-a condamnat pe Iisus la moarte.

Ce să spunem despre mormântul gol? În zilele noastre, e obişnuit să vezi în aceasta doar o poveste. Este adevărat însă că mormântul gol nu dovedeşte faptul Învierii. El determină doar să spui: aici s-a petrecut ceva neobişnuit. Efectiv, faptele nu conduc neapărat la actul de credinţă ca într-un silogism unde premisele impun concluzia.

Dar noi, oamenii, „ţesuţi din timp şi spaţiu”, nu ne putem exprima decât în termeni de timp şi loc. De aceea suntem cu uşurinţă tentaţi să spunem că cerul este un loc, iar veşnicia, un timp fără sfârşit.

Cerul nu este, evident, un loc delimitat, spaţial. Cerul înseamnă a fi pentru totdeauna lângă Dumnezeu într-o relaţie de iubire.

Aşadar, Învierea lui Iisus ne face şi pe noi părtaşi la viaţa Sa, a cărui viaţă din viaţa Lui o simţim şi o trăim.

Şi aşa, prin această teofanie, ne-a oferit şi nouă, oamenilor, o părtăşie la eternitatea vieţii, ca Unul ce din veşnicie a creat timpul şi timpului i-a dăruit eternitatea.

Doinel PUIU MĂRGINEANU