Get Adobe Flash player

Spiritualitate

Cugetări despre milă

Vizualizari: 41

Unde este milostivirea, acolo este mântuirea, care nu este părtașă la chinul veșnic; unde este milă, nu este judecată; unde este milostivire, nu este nevoie de îndreptățire. Răsplata pentru faptele milei este Împărăția Cerească. Pedeapsa pentru nemilostivire este focul veșnic. „Fiți milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,36). „Fericit cel care caută la sărac și la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el și să-l vieze și să-l fericească pe pământ și să nu-l dea în mâinile vrăjmașilor lui” (Psalmul 40,1-2).

Mila și milostenia sunt inima virtuților, unde voim să facem milostenie, avem nevoie de bunăvoință. Cum ne vom purta cu aproapele nostru, așa se va purta și Dumnezeu cu noi. Nimic nu este atât de plăcut lui Dumnezeu decât milosârdia. Milostenia dată săracului, lui Hristos îi este dată. Milostenia tămăduiește toate bolile sufletești, este mijlocitoarea vieții veșnice. De vei da milostenie, nu-ți va pieri comoara, iar de nu vei da, îți va pieri. Mare este mila atunci când din strictul necesar, nu din prisosul nostru, facem milostenie. (Sfântul Ioan Gură de Aur). Continuă să citești

Postul – foame și sete după Dumnezeu

Vizualizari: 96

Una dintre practicile religioase foarte cunoscute pe mapamond a fost şi este postul, acesta fiind practicat încă de la începutul omenirii. Astfel, primilor oameni, Adam și Eva, Dumnezeu, în frumoasa grădină a Edenului, le-a poruncit: „Din toți pomii din Rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Fac. 2, 16-17). Prin această poruncă a lui Dumnezeu, Părinții Bisericii au înțeles instituirea postului ca formă de existență necesară în parcursul mântuirii pentru om.

Postul, ca practică ritualică, a fost practicat încă de la începuturi de către egipteni, greci, romani, geto-daci etc. În cultura greacă, postul era perceput ca o pregătire pentru cunoașterea misticii în religiile de mistere. De asemenea, tot în cultura elenistică postul era perceput ca având un caracter igienic al corpului, care menținea echilibrul sănătății. Plutarh consemna în lucrările sale că preoții egipteni se abțineau de la mâncare și vin pentru a interpreta mai bine descoperirile divine. De asemenea, postul este practicat și în marile religii de azi. Astfel, mahomedanii au perioada Ramadanului, în care postesc și se roagă. În confucianism, postul este practicat ca o pregătire pentru cinstirea spiritelor strămoșilor, iar în budism, deși postul ca practică religioasă există, nu este practicat de către toți. Continuă să citești

Despre sfârșitul veacurilor

Vizualizari: 194

Despre ziua aceea și despre ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Marcu 13,32)

Unii statisticieni arată că pe pământ trăiesc aproximativ 7 miliarde de oameni, însă din aceste 7 miliarde nici unul nu poate, folosindu-și înzestrările minții, să-și spună ce o să fie cu lumea la sfârșitul veacurilor, sau ce o să se întâmple cu noi când o să murim. Și nici miile și miliardele de ființe care au trăit pe pământ înainte de noi nu au putut nici ele, prin înzestrările minții lor, să ne spună cu siguranță ceva despre sfârșitul lumii sau despre ceea ce ne așteaptă după moarte, ceva ce noi, cu mintea și inima noastră, am putea primi drept adevărat. Viața noastră este scurtă și zilele ne sunt numărate, timpul însă este lung și se numără cu sutele și cu miile de ani. Care dintre noi s-ar putea întinde de la hotarele timpului până la sfârșit, ca să vadă lucrurile cele de pe urmă și să ne apună și nouă: „Așa și așa va fi la sfârșitul vremii… Așa și așa va fi cu lumea și cu oamenii”? Cu adevărat, niciunul dintre oameni, doar dacă nu cumva ar pătrunde unul în mintea Ziditorului, ca să vadă întreaga urzeală a Zidirii Sale, unul care să fi trăit și mai înainte de facerea lumii și care să vadă și lucrurile de la sfârșit și toate câte vor fi semne ale sfârșitului. Dar se află un asemenea om printre miliardele care viețuiesc astăzi pe pământ? Sau a fost vreunul de la începutul lumii până acum? Nici nu este, nici nu a fost. Au mai fost profeți și văzători care nu cu mintea, ci cu descoperire de la Dumnezeu au spus câte ceva, scurt, în parte, despre ceea ce va fi la sfârșit, și nu atât ca să arate cum va fi acest sfârșit, ci mai mult din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să-i facă pe oameni să se întoarcă din căile fărădelegii, să se căiască și să se gândească mai degrabă la vremea înfricoșată ce va să fie, decât la mărunțișurile lumești trecătoare ce, asemenea unui nor, acopăr grozavul ceas în care toată viața lumii și lumea însăși, și stelele în căile lor, și mersul zilei și al nopții, vor ajunge la sfârșit. Continuă să citești

De la „Cunoaște-te pe tine însuți!”, la pocăința adevărată către Dumnezeu

Vizualizari: 114

În Antichitatea grecească acest precept era foarte respectat în societatea elenă, în special în rândurile filosofilor, încât a ajuns sa fie uzitat ca normă generală, atât în cultura antică elenă, cât și în cultura universală a omenirii. „Gnothi seauton!”, adică „Cunoaște-te pe tine însuți!”, a fost atât de încetățenit în cultura greacă, încât Platon îl amintea într-unul din „Dialogurile” sale, probabil în 388 î. H., ca fiind gravat pe frontispiciul Oracolului din Delphi închinat zeului Apollo. Platon chiar amintea că preceptul inscripționat era unul din cele mai vechi, aparținând „Celor șapte înțelepți ai Greciei Antice”.

Însă cel care a consacrat acest precept a fost Socrate, profesorul lui Platon. Acesta arăta că prin „gnothi seauton” omul trebuia să fie temperat și cumpătat în toate și trebuia să își cunoască propriile limite și puteri. Astfel, cunoscându-și propriile limite și virtuți, omul putea ajunge la înțelepciune și putea deveni un om virtuos, atât în fața zeilor, cât și în fața societății. În timp, preceptul a fost înțeles ca un îndemn, ca omul să devină conștient de propria măsură, să nu se compare cu zeii, și să caute adevărul și valoarea pentru ca spiritul să se dezvolte armonios. Continuă să citești

Originea şi cauza suferinţei

Vizualizari: 123

Calea care duce la viaţa veşnică este strâmtă şi grea, aceasta fiind arătată atât prin exemplul sfânt al Domnului, cât şi prin învăţătura Lui. Domnul le-a spus dinainte ucenicilor şi prietenilor Săi şi celor ce l-au urmat că în lume, adică în viaţa pământească, necazuri vor avea (cf. Ioan 16,33; 15,18; 16,2-3). De aici înţelegem limpede că tristeţea şi suferinţa sunt îngăduite de Dumnezeu în timpul vieţii pământeşti pentru adevaraţii Lui robi şi slujitori.

Dar de ce se întâmplă aceasta? De ce tristeţea şi suferinţa, împreună cu bolile care le însoţesc, sunt „îngăduite” pentru noi? Învăţătura Sfinţilor părinţi ne arată cum trebuie înţeleasă suferinţa în contextul stării primului om creat şi apoi a căderii lui în păcat.

Dintru început nu a existat suferinţă, nici boală, nici moarte. Omul era „străin păcatului, necazurilor, grijilor şi nevoilor fireşti” (Sfântul Simeon Noul Teolog). Dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătuit „ar fi ajuns la cea mai desăvârşită slavă şi, schimbaţi fiind, s-ar fi apropiat de Dumnezeu… iar bucuria şi desfătarea de care ne-am fi umplut atunci, prin comuniunea dintre noi, ar fi fost cu adevărat de negrăit şi dincolo de cugetarea omenească”, mărturiseşte tot Sfântul Simeon. Şi dacă n-ar fi existat suferinţă, nu ar fi existat nici boală şi, prin urmare, n-ar fi mai fi fost nevoie de ştiinţă şi medicină.

„Dar atunci când omul a fost ademenit şi înşelat de diavol… Dumnezeu s-a apropiat de om, aşa cum se apropie un doctor de un bolnav” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Dumnezeu s-a pogorât în Eden, în răcoarea serii, şi a strigat: „Adame, unde eşti?” (Facere 3,9). Prima Lui manifestare faţă de om după păcatul neascultării nu a venit ca din partea unui Judecător răzbunător, ci ca din aceea ca a unui Doctor înţelept, în căutarea pacientului Său, „fiindcă Dumnezeu, când află un păcătos, nu se gândeşte cum îl poate face pe acesta să plătească, ci cum îl poate îndrepta, făcându-l mai bun”, afirmă tot Sfântul Ioan Hrisostom. Continuă să citești

„Tabăra din inima satului” în Episcopia Caransebeșului

Vizualizari: 213

Departamentul de Tineret al Episcopiei Caransebeșului a organizat, în perioada 3-9 februarie, în localitatea Marga, sesiunea de formare a voluntarilor din cadrul programului „Tabăra din inima satului”. Acţiunea s-a desfă­șurat cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Lucian, Episcopul Caran­sebeșului, în parteneriat cu Casa Corpului Didactic Caraș-Severin și cu sprijinul Asociației Tinerilor Ortodocși din Banatul de Munte și al Centrului de Tineret Moniom.

Scopul acestei tabere a fost formarea voluntarilor care vor participa, în vara acestui an, la programul de tabere intitulat „Tabăra din inima satului”, organizat de Episcopia Caransebeșului pentru copiii și tinerii din parohiile rurale ale eparhiei. Sesiunea de formare a voluntarilor, desfășurată pe parcursul a şapte zile, și-a propus să familiarizeze participanții cu sarcinile și responsabilitățile pe care le presupun calitatea de voluntar tabere, precum și să livreze tinerilor participanți conceptul de tabără, care va sta la baza organizării mai multor astfel de activități în satele eparhiei în vara acestui an. Echipele sunt alcătuite din 5-7 voluntari de fiecare tabără, sub îndrumarea unui coordonator, ce vor desfășura activități educative specifice taberelor de vară, în localitățile rurale ale eparhiei. Durata acestor tabere este de 3-5 zile, timp în care voluntarii, alături de preoții și profesorii din parohiile-gazdă, vor desfășura diverse activități cu copiii și tinerii, de la ateliere artistice, jocuri și concursuri educative, până la cateheze interactive, ateliere pro-vita sau ateliere de comunicare. Continuă să citești

Puterea credinței în societatea de astăzi

Vizualizari: 241

Îndată după ce a fost creat omul de către Dumnezeu, prima acțiune pe care a făcut-o acesta, potrivit lui Mircea Eliade, a fost să privească în sus. De aceea filosofii greci l-au numit pe om „antropos”, adică „cel care privește în sus”. Prin aceasta se demonstrează că omul nu poate conviețui fără Dumnezeu, pentru că i-a fost sădită în suflet căutarea Acestuia. Oricât s-ar strădui ateii și necredincioșii să demonstreze că Dumnezeu nu există, nu fac decât să se mintă doar pe ei, pentru că sufletul uman tânjește după apropierea de Creator.

Așa cum apa este considerată sursa vieții pe pământ, pentru că natura nu poate viețui fără ea, căci altfel s-ar usca toate plantele și ar rămâne fără viață, tot așa omul nu poate viețui fără credința în Dumnezeu, pentru că ar fi ca un pământ sterp în care ar crește numai buruieni. Marele scriitor rus Dostoievski a scris: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci orice ar fi posibil”. De aici rezultă că o societate fără Dumnezeu și credință ar rupe barierele moralității şi ar decădea mai jos decât animalele. Dar se pune problema: câți mai au credință nestrămutată în Dumnezeu, într-o societate secularizată și secularizantă? Oare câți creștini mai au în ziua de azi credința cananeencii în Domnul Hristos, care, fiind respinsă în aparență de Mântuitorul, a cerut vindecarea pentru fiica ei (Matei 15, 21-28)? Căci o credință puternică și nestrămutată, dacă poate muta munții din loc, cu siguranță că poate îmblânzi pe Dumnezeu. Continuă să citești

Episcopul Miron Cristea, Cetăţean de onoare al judeţului Caraş-Severin

Vizualizari: 210

În organizarea Consiliului Județean Caraș-Severin, luni, 4 februarie, în Sala de ședințe a Palatului Administrativ din Reşiţa a avut loc festivitatea de decernare a titlului de „Cetățean de Onoare al Județului Caraș-Severin” unui număr de patru personalități, promotoare ale valorilor culturale și spirituale bănățene. Este vorba despre Episcopul Miron Cristea și Episcopul Martir Dr. Valeriu Traian Frențiu, cărora titlul le-a fost acordat post-mortem, Î.P.S. Timotei Seviciu, Arhiepiscopul Aradului, Decan de arhierie al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, și Preasfințitul Alexandru Mesian, Episcop român unit,greco-catolic al Eparhiei de Lugoj.

Patriarhul dr. Miron Cristea s-a născut la 18 iulie 1868, în orașul Toplița (astăzi în județul Harghita), într-o familie de țărani români și a primit la botez prenumele Ilie. După mamă, provenea dintr-o familie greco-catolică.

A făcut studiile la Gimnaziul săsesc din Bistrița (18791883), la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud (1883-1887) și apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1887-1890). După finalizarea examenului de bacalaureat și absolvirea Academiei Teologice din Sibiu în anul 1890, Ilie Cristea a fost numit învățător-director la Școala confesională românească din Orăștie. După un an, Mitropolia din Sibiu l-a trimis cu o bursă să studieze la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta (18911895), unde a obținut la 15 mai 1895 titlul de Doctor în filologie. Continuă să citești

Săptămâna spirituală: Pocăința

Vizualizari: 224

Una din însuşirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotştiinţa Sa, prin care toate le ştie şi de toate poartă grijă. Această ştiinţă atotcuprinzătoare nimiceşte ştiinţa şi înţelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).

Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos cuprinde întreaga natură. Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curățească pentru că Îl întâlnește pe Sfântul Sfinților. Pocăința este părăsirea cărărilor rele, a gândurilor rele și dorințelor lor, și întoarcerea pe calea cea nouă: calea lui Hristos. Dar cum să se pocăiască omul păcătos până ce nu-L întâlnește pe Domnul în inima sa și nu își cunoaște rușinea?

Căința este durerea pentru amăgirea în care s-a complăcut păcătosul. Durerea de sine duce la deznădejde și la pierzare dacă nu merge mână în mână cu rușinea și cu frica de Dumnezeu. Fericitul Augustin a simțit aceasta de moarte, care l-ar fi ucis dacă nu ar fi ajuns degrabă la rușine și la frica de Dumnezeu. Continuă să citești

Traducere