Get Adobe Flash player

Spiritualitate

Floriile

Vizualizari: 409

Duminică, 21 aprilie, creştinii ortodocşi sărbătoresc Intrarea triumfală în Ierusalim, sau Duminica Floriilor, eveniment care a fost pregătit de trei momente de o însemnătate deosebită pentru creştinism. În această ediţie vă prezentăm semnificaţia vindecării orbilor din Ierihon, convertirea lui Zaheu şi ungerea din Betania. De asemenea, tot în acest număr încercăm să abordăm Sărbătoarea Floriilor şi din alt punct de vedere, anume, ca eveniment care deţine un loc important în calendarul popular, fiind, de fapt, sărbătoarea victoriei definitiv câştigate de natură în lupta pentru reînvierea din moarte, la care este condamnată, anual, de frigul iernii. (Pr. D.P. Mărgineanu, C. Neumann).

Să ne amintim, pe rând, de semnificaţia celor trei evenimente la care am făcut referire. În drumul spre Ierusalim, Iisus se întâlneşte pentru ultima dată în viaţa Sa pământească cu cea mai apăsătoare suferinţă umană – lipsa vederii. Doi orbi îl întâmpinară într-un strigăt unic: „Doamne, ai milă de noi, Fiu al lui David!“ (Mt. 20, 30). Altul mai încolo, după nume Bartimeu, adică, în ebraică, „Fiul lui Timaios“ (Mc. 10, 47-78), la fel strigă de două ori: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“, „Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Lc. 18, 38-39). Pe Iisus îL cuprinde o infinită milă şi le redă vederea pe măsura credinţei lor. Continuă să citești

Despre ispite

Vizualizari: 337

„Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Iacov 1,12); „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8)

Cât este de dușmănos diavolul față de noi, Sfânta Scriptură mărturisește: el ispitește fie credința, fie dragostea, fie nădejdea noastră. Ispitește credința, strecurând îndoiala, neîncrederea, semănând erezia, schisma, apostazia; ispitește dragostea, întorcând voia noastră de la săvârșirea poruncilor lui Dumnezeu și semănând vrajba între noi; ispitește nădejdea, ducându-ne la deznădejde față de viața veșnică și de bunătățile făgăduite. Continuă să citești

Concert prepascal la Teregova

Vizualizari: 670

La ora cuvenită vecerniei, duminică, 7 aprilie, în Biserica parohială din Teregova au fost intonate cântări de laudă spre slava lui Dumnezeu. Acest eveniment special, care se înscrie în seria acţiunilor dedicate „Anului omagial al satului românesc”, a coincis cu organizarea Concertului prepascal intitulat sugestiv „La umbra crucii Tale”, sub auspiciile Episcopiei Caransebeşului. Cu această ocazie, enoriaşii de toate vârstele din localitatea gazdă, dar şi oaspeţii veniţi împreună cu preoţii lor din parohiile arondate Cercului misionar-pastoral  Valea Timişului, au avut bucuria de a primi în dar, de la oameni cu har, Cuvântul Domnului sub forma unui curcubeu de cântări religioase specifice Postului Mare. Continuă să citești

Sfântul Ioan Scărarul (579 – 649 d. H.), teolog al ascezei creștine

Vizualizari: 397

Unul dintre cei mai străluciți sfinți părinți ai perioadei patristice a fost și va rămâne Sfântul Ioan Sinaitul, sau „Scărarul”, numit după cea mai prolifică operă a sa, intitulată „Scara Raiului”. Acest părinte monah, care toată viața s-a nevoit a-i plăcea lui Dumnezeu, a îmbogățit teologia ortodoxă patristică, dar mai ales pe cea ascetică, fiind până azi unul din cei mai mari părinți ai pustiei. Sfântul Ioan cel din Sinai s-a născut în jurul anului 579, în Siria. Precizăm că datele referitoare la biografia acestui mare părinte al pustiei sunt destul de sărace și inexacte. Deși nu avem date despre studiile lui, el a fost supranumit „Scolasticul”, adică „Eruditul”, pentru limbajul distins și îngrijit din scrierile sale, ceea ce ne face sa credem că a avut parte de o educație aleasă, provenind cel mai probabil dintr-o familie nobilă. Pe când avea șaisprezece ani, intră în ascultare la Ava Martirie din Muntele Sinai, iar la douăzeci de ani de la moartea duhovnicului său se retrage în Pustia Thola, aproape de Muntele Sinai, vreme de 40 de ani, iar mai apoi, fiind rugat de monahii din Mânăstirea Sinaiului, ajunge stareț al acesteia.

Pe când era încă în Pustia Tholei, timp de o lună vizitează o mânăstire vestită de pe lângă Alexandria cu viața de obște, şi care avea o obște de anahoreți și una de penitenți. Rămâne impresionat de cele văzute aici și se hotărăște să scrie opera sa „Scara Raiului”. Potrivit patrologilor, în jurul anului 638 ajunge stareț al Mânăstirii Sinai, pe care o conduce, credem, până la moartea sa, în anul 649. Din biografia lui reiese că a apreciat foarte mult operele lui Grigorie Dialogul, Papă al Romei, trecut la cele veșnice în anul 604. Sfântul Ioan Scărarul a fost recunoscut și pentru viața lui simplă și smerită, fapt care i-a adus o mulțime de ucenici monahi sau mireni. Dar pentru ca să nu își tulbure nevoința sa către Dumnezeu, Sfântul Ioan a fugit, căutându-și altă peșteră. Continuă să citești

Taina Sfintei Cruci

Vizualizari: 426

Mântuitorul Hristos ne spune: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie”. Nu îi trimite pe oameni s-o apuce înainte la cruce, ci îi cheamă să vină după El, pentru că El a dus mai întâi Crucea. Nu îi silește pe oameni, nu-i strivește, ci îi învață și îi cheamă să vină după Dânsul: oricine voiește.

A lua crucea lui Hristos înseamnă să primești de bunăvoie din mâna Proniei divine orice mijloc de lecuire, oricât ar fi de amar, care ți se întinde.

Cine înțelege taina Crucii vede lumea și trăiește viața în alt chip. El își caută fericirea nu în plăcerile deșarte ale acestei lumi, în egoism și în desfrâu, în ură și răutăți, ci în dorința de a sluji oamenilor, casei, familiei, celor din jur. Prin aceasta, el nu se leagă atât de mult de cele trecătoare, ci caută mai ales „ cele veșnice, știind că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13,14), că „cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 3,20). Convins de acest lucru, acceptă Crucea și merge după Hristos. Crucea este lemnul sfânt pe care triumfă Iisus Hristos și pe care triumfăm și noi, când primim cu bucurie și mărinimie ceea ce El ne trimite. Crucea este ascultarea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, de voia Tatălui, și ea trebuie să fie și ascultarea noastră de El, o ascultare curajoasă și plină de speranță, fiindcă „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24,13). Continuă să citești

Sfântul Grigorie Palama și teologia luminii taborice

Vizualizari: 471

Pornind de la îndemnul Sfantului Apostol Pavel: „Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 16-17), în Răsăritul creștin s-a dezvoltat o întreagă teologie a rugăciunii, bazată mai ales pe experiența monahilor din pustie, în special cei din pustia Egiptului. Marele Părinte Sfântul Ioan Scărarul, sau Sinaitul, numit astfel după lucrarea sa de referință „Scara raiului”, arăta că rugăciunea se poate înălța mai ușor la cer doar prin o credință puternică. De asemenea, Sfântul Ioan Scărarul numea rugăciunea „Maică a virtuților”, și ea avea o importanță capitală în urcușul celor 30 de trepte care duc de la viața spirituală. Marele părinte duhovnicesc mai arăta în lucrarea lui că „Rugăciunea este oglinda monahului”, care arată starea sufletească, dar și principala ocupație a celui retras din lume. Astfel, după îndelungi nevoințe prin post, renunțarea totală la patimi și păcate, păzirea minții și mai ales multă rugăciune, monahul putea ajunge la rugăciunea inimii și chiar la a vedea vedenii dumnezeiești.

Tradiția monahală ortodoxă a păstrat până în ziua de astăzi rugăciunea scurtă, dar cuprinzătoare, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Această rugăciune, numită și „Rugăciunea inimii”, este de căpetenie în lucrarea rugăciunii neîncetate. Părinții isihaști descriau tehnica rugăciunii neîncetate astfel: monahul stătea pe un scaun, cu capul rezemat în piept, repetând de multe ori Rugăciunea inimii. După o anumită perioadă, rugăciunea ajungea de pe buze, în minte, mai apoi în inimă, care se ruga neîncetat. Monahii care aveau rugăciunea în inimă, după multe şi aspre nevoințe, împlineau Fericirea a VI-a rostită de către Mântuitorul pe Muntele Fericirilor: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Continuă să citești

Cugetări despre milă

Vizualizari: 436

Unde este milostivirea, acolo este mântuirea, care nu este părtașă la chinul veșnic; unde este milă, nu este judecată; unde este milostivire, nu este nevoie de îndreptățire. Răsplata pentru faptele milei este Împărăția Cerească. Pedeapsa pentru nemilostivire este focul veșnic. „Fiți milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,36). „Fericit cel care caută la sărac și la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el și să-l vieze și să-l fericească pe pământ și să nu-l dea în mâinile vrăjmașilor lui” (Psalmul 40,1-2).

Mila și milostenia sunt inima virtuților, unde voim să facem milostenie, avem nevoie de bunăvoință. Cum ne vom purta cu aproapele nostru, așa se va purta și Dumnezeu cu noi. Nimic nu este atât de plăcut lui Dumnezeu decât milosârdia. Milostenia dată săracului, lui Hristos îi este dată. Milostenia tămăduiește toate bolile sufletești, este mijlocitoarea vieții veșnice. De vei da milostenie, nu-ți va pieri comoara, iar de nu vei da, îți va pieri. Mare este mila atunci când din strictul necesar, nu din prisosul nostru, facem milostenie. (Sfântul Ioan Gură de Aur). Continuă să citești

Postul – foame și sete după Dumnezeu

Vizualizari: 544

Una dintre practicile religioase foarte cunoscute pe mapamond a fost şi este postul, acesta fiind practicat încă de la începutul omenirii. Astfel, primilor oameni, Adam și Eva, Dumnezeu, în frumoasa grădină a Edenului, le-a poruncit: „Din toți pomii din Rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Fac. 2, 16-17). Prin această poruncă a lui Dumnezeu, Părinții Bisericii au înțeles instituirea postului ca formă de existență necesară în parcursul mântuirii pentru om.

Postul, ca practică ritualică, a fost practicat încă de la începuturi de către egipteni, greci, romani, geto-daci etc. În cultura greacă, postul era perceput ca o pregătire pentru cunoașterea misticii în religiile de mistere. De asemenea, tot în cultura elenistică postul era perceput ca având un caracter igienic al corpului, care menținea echilibrul sănătății. Plutarh consemna în lucrările sale că preoții egipteni se abțineau de la mâncare și vin pentru a interpreta mai bine descoperirile divine. De asemenea, postul este practicat și în marile religii de azi. Astfel, mahomedanii au perioada Ramadanului, în care postesc și se roagă. În confucianism, postul este practicat ca o pregătire pentru cinstirea spiritelor strămoșilor, iar în budism, deși postul ca practică religioasă există, nu este practicat de către toți. Continuă să citești

Despre sfârșitul veacurilor

Vizualizari: 502

Despre ziua aceea și despre ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Marcu 13,32)

Unii statisticieni arată că pe pământ trăiesc aproximativ 7 miliarde de oameni, însă din aceste 7 miliarde nici unul nu poate, folosindu-și înzestrările minții, să-și spună ce o să fie cu lumea la sfârșitul veacurilor, sau ce o să se întâmple cu noi când o să murim. Și nici miile și miliardele de ființe care au trăit pe pământ înainte de noi nu au putut nici ele, prin înzestrările minții lor, să ne spună cu siguranță ceva despre sfârșitul lumii sau despre ceea ce ne așteaptă după moarte, ceva ce noi, cu mintea și inima noastră, am putea primi drept adevărat. Viața noastră este scurtă și zilele ne sunt numărate, timpul însă este lung și se numără cu sutele și cu miile de ani. Care dintre noi s-ar putea întinde de la hotarele timpului până la sfârșit, ca să vadă lucrurile cele de pe urmă și să ne apună și nouă: „Așa și așa va fi la sfârșitul vremii… Așa și așa va fi cu lumea și cu oamenii”? Cu adevărat, niciunul dintre oameni, doar dacă nu cumva ar pătrunde unul în mintea Ziditorului, ca să vadă întreaga urzeală a Zidirii Sale, unul care să fi trăit și mai înainte de facerea lumii și care să vadă și lucrurile de la sfârșit și toate câte vor fi semne ale sfârșitului. Dar se află un asemenea om printre miliardele care viețuiesc astăzi pe pământ? Sau a fost vreunul de la începutul lumii până acum? Nici nu este, nici nu a fost. Au mai fost profeți și văzători care nu cu mintea, ci cu descoperire de la Dumnezeu au spus câte ceva, scurt, în parte, despre ceea ce va fi la sfârșit, și nu atât ca să arate cum va fi acest sfârșit, ci mai mult din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să-i facă pe oameni să se întoarcă din căile fărădelegii, să se căiască și să se gândească mai degrabă la vremea înfricoșată ce va să fie, decât la mărunțișurile lumești trecătoare ce, asemenea unui nor, acopăr grozavul ceas în care toată viața lumii și lumea însăși, și stelele în căile lor, și mersul zilei și al nopții, vor ajunge la sfârșit. Continuă să citești

Traducere