Adrian CRÂNGANU
Am eu emisiuni peste care, dacă nimeresc din greşeală, sar, mutând imediat canalul cu telecomanda. Degetul apasă pur şi simplu din reflex pe bucăţica de cauciuc, şi asta mi se întâmplă de câteva zeci de ori pe seară. Mi-e parcă tot mai greu, pe zi ce trece, nu să găsesc ceva acceptabil, ci să suport măcar gradul de incultură şi nivelul de prost-gust la care au putut să se coboare televiziunile. Dar cred că mai bine ar fi fost să scriu să se prăbuşească, fiindcă mi se pare mai apropiat de realitate.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, pentru că am mai făcut-o şi probabil am s-o mai fac, însă de la greaţa pe care mi-o provoacă cele mai multe dintre emisiuni a plecat totul. Grăbit să ocolesc ziua bătrânului obsedat sexual Ţânţăreanu, despre care mă abţin să fac alt comentariu decât acela că mă dezgustă profund, am mutat pe un canal de ştiri. Dacă ar fi să dramatizez, aş zice că în momentul în care am auzit informaţia nu ştiam dacă să râd sau să plâng. Până la urmă am să spun adevărul: bine că n-a fost nimeni prin preajmă, fiindcă bănuiesc că am făcut o faţă de prost care nu-şi poate reveni din uimire şi pe care nimeni nu cred să mi-o mai fi văzut vreodată.
În buletimul de ştiri despre care vorbesc era anunţată viitoarea alegere a lui Traian Băsescu ca secretar general al NATO, asta după ce nu va mai fi preşedintele României. Am auzit totul limpede la televizor, tot aşa cum am auzit că americanii au să-l susţină să ocupe funcţia. Şi, oricât mi-a fost de greu să cred, până la urmă am acceptat ideea. Cu o singură observaţie: e imposibil să fiu eu şi încă şapte milioane şi jumătate de români atât de rupţi de realitate încât să ne înşelăm în privinţa lui, sau ei, occidentalii, atât de chiori încât să nu vadă că nu l-am vrut şi mai ales cum a putut să se comporte Traian Băsescu, în ultimii trei ani, cel puţin.
Iar de aici până la a căuta motive n-a mai fost decât un pas. Ca să le găsesc, mai mereu eu am scotocit printre amintiri, după exemple. Nici n-a trebuit să caut prea mult ca să găsesc câteva. Şi toate, dar absolut toate care mi-au venit în minte au ceva în comun: întoarcerea unui serviciu, onorarea unei promisiuni, plata pentru ceva din trecut. Îmi amintesc, de pildă, că acum câţiva ani rămăsesem fără redactor-şef la ziarul la care lucram atunci. În mod normal, patronul, noul patron, precizez asta, şi veţi vedea de ce, ar fi trebuit să mă numească pe mine, fiindcă eu eram redactor-şef adjunct la vremea aceea şi omul cu cea mai mare experienţă. Nu a făcut-o. A numit în schimb pe cineva care nu avea nici în clin nici în mânecă cu presa, pentru că, cu două luni înainte, îi cedase partea lui de acţiuni, cu condiţia ca, atunci când se va ivi ocazia, să fie pus într-o funcţie de conducere. Ce s-a întâmplat mai departe a fost simplu: m-a rugat să nu mă supăr, fiindcă era conştient că mie mi se cuvenea de drept postul, şi m-a asigurat că eu am să conduc, cum de fapt făcusem şi până atunci, ziarul. I-am spus că nu m-am supărat, fiindcă oricum nu aş fi acceptat să fiu redactor-şef, nu din modestie ori din nobleţe, ci pentru că aveam eu trei motive care mă împiedicau să fac asta, şi da, şi în continuare tot eu am condus ziarul, aşa cum, din umbră, îl condusesem ani întregi.
Un alt exemplu care îmi vine în minte e Traian Băsescu… Dar despre amintirile cu el voi scrie cândva în viitor. Sau cel puţin aşa sper.
