Douăzeci-douăşunu



Când eram tânăr, îmi plăcea să mă umflu-n pene şi să spun că pentru mine viaţa nu prea mai are secrete. Credeam pe atunci că drumul care mi se deschidea înainte urma să fie doar un urcuş mai lin sau mai abrupt, în cel mai rău caz unul neted, fiindcă îmi închipuiam că prăpăstiile şi piedicile le cunoscusem deja şi, mai mult, trecusem peste ele, aşa că mi se părea floare la ureche să le înving pe cele care mi s-ar mai ivi în cale, pentru că viaţa nu mai putea scorni nimic nou. Cu alte cuvinte, mă lăudam cu experienţa pe care o dobândisem la o vârstă care acum mă face să zâmbesc, fiindcă înţelepciune chiar n-am avut curajul s-o numesc… Acum, roşesc când îmi dau seama cât de puţine ştiu, chiar dacă am încercat să învăţ câte ceva din orice eşec şi din fiecare dezamăgire care nu m-au iertat, şi-mi dau seama cât de tare m-am înşelat pe vremuri.
Nu înţeleg de ce, dar exact cu gândul ăsta am intrat în noul an, un douăzeci-douăşunu care porneşte cu stângul pentru toată lumea. Toţi sunt deja foc şi pară, fiecare pentru ce-l arde mai tare direct pe el şi numai pe el. Nu puteam, în doar câteva zile, să adun toate nemulţumirile sindicatelor ticăloase care, de ani buni, n-au altă grijă decât să nască la foc automat deputaţi şi senatori, dar câteva totuşi am apucat să-mi notez.
Una dintre ele, şi cred că cea mai mică, mă priveşte şi pe mine direct, de aia încep cu ea. Recunosc că, în mod normal, m-aş fi enervat când am aflat că, de la 1 ianuarie, salariul minim creşte cu vreo 40 de lei, parcă, fiindcă aş fi considerat că guvernul pur şi simplu îşi bate joc de mine, cu atât mai mult cu cât văd parcă aievea, în faţa ochilor, hălcile de câte două sau trei mii de lei cu care au crescut, nu demult, salariile bugetarilor. Mi-am păstrat însă, aşa cum spuneam, cumpătul, fiindcă eu ştiu şi înţeleg, la fel ca ceilalţi proşti din sectorul privat, că patronul nu are cum să dea un ban în plus, ba chiar cred că şi pentru nesimţiţii ăştia de 40 de lei îi tremură mâna când îi scoate din buzunarul găurit de COVID şi de-atâtea şi atâtea taxe din care Statul îşi alăptează copiii bugetari.
Iar acum am să vă spun o poveste scurtă despre noi, înţărcaţii, una care cred că se potriveşte de minune cu ce se întâmplă acum la noi, fiindcă în nicio ţară din Univers, când totul se duce de râpă, nimeni nu mai are neobrăzarea să ceară ceva. Numai noi, şi nici de la noi nu toţi, ci tot ăia care au. Aşadar, când era student, ca să facă şi el un ban, fiul meu s-a angajat cu patru ore casier la un supermarket. Într-o zi, i-a venit să meargă la veceu. Cum oamenii curgeau râuri-râuri, n-a putut. Până i-a sosit un înlocuitor, peste vreun sfert de oră, i-a venit să se urce pe pereţi şi, vreo două săptămâni după aceea, l-a tot durut vezica. Povestioara asta a mea nu are vreo morală, dar eu le spun bugetarilor că, atunci când mai văd pe la casă vreun băiat ori vreo fată că se bâţâie de pe-un picior pe altul, să ştie de ce o fac – le vine la budă şi nu pot să meargă din cauza munţilor de cumpărături pe care le fac ei dintr-un salariu de cinci ori mai mare decât al amărâţilor de la casă.
Ei, ca şi mine, ca şi alţi înţărcaţi ai Statului, nu protestează. S-a umflat însă orezul în profesorii care, de şase luni, se joacă de-a şcoala de-acasă, în miliţienii care fac pe ei de frica lui Teodosie de la Constanţa, că nu-i ştiu funcţia, şi, colac peste pupăză, în angajaţii direcţiilor pentru cultură, care nu-s în stare să-l deosebească pe Eminescu de-o şurubelniţă.
Poate de aceea am intrat cu gândul ăla în douăzeci-douăşunu. Zic aşa nu fiindcă n-aş şti cum se pronunţă, ci pentru că, dacă fac pe prostul, doar-doar mi-o merge şi mie mai bine anul ăsta, nu ca-n douăzeci-douăzeci. Măcar cu 40 de lei.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu