În ultimul timp mi-am tot zis că n-am să mai scriu despre lucruri urâte. Mi-am promis mie în primul rând că am să încerc să fac lumea mai frumoasă, atât cât stă în puterile mele, să-i descreţesc fruntea, fiindcă cred că mă pricep la asta, ştiu cum să procedez, pentru că ani întregi, vreo patru dacă-mi amintesc bine, pe când eram tânăr ziarist, am scris pamflete.
Pot să spun, deci, că pe vremuri m-am ocupat cu zâmbetele, uneori chiar şi eu mai râdeam de prostiile pe care le scriam, şi cred, repet, doar cred că aş mai putea s-o fac şi astăzi, dar nu sunt sigur. Din câte am putut eu să observ, în jurul meu nimeni nu mai surâde. În lumea în care m-am mutat în ultimii ani, oamenii ori sunt posaci, ori izbucnesc în hohote groase şi răguşite, cam ca alea stârnite de Las Fierbinţi, Teambuilding, Mirciulică, ăla cu bunica lui Mircea Bravo, sau iUmor. Iar scrisul meu, îmi pare rău, dar nu poate coborî chiar până acolo, oricât m-aş strădui să fiu ieftin. M-am împăcat cu ideea că vin dintr-o şcoală de presă din alte vremuri, unele de care lumea îşi aminteşte tot mai rar.
Cu toate astea, mi-e greu să înţeleg cum s-a ajuns aici. Bine, mi-e greu să înţeleg multe, tot mai multe pe zi ce trece, şi mi-e teamă că toate astea au să mă copleşească până la urmă. Încerc să lupt cu ele în felul meu, adică mai fac o pauză, mai las să se aşeze lucrurile şi să mi se limpezească mintea, şi-o iau de la capăt, fiindcă nu vreau să renunţ. Din câte ţin minte, n-am făcut-o decât o dată. Singura oară când m-am dat bătut a fost atunci când m-am apucat de Biblie, pe care, fără exagerare, cred că am încercat s-o citesc de vreo 20 de ori, dar niciodată n-am reuşit. Faptul că mai mult n-am înţeles din ea decât să pricep m-a făcut s-o aşez de 20 de ori în 20 de ani înapoi în bibliotecă.
Dar, aşa cum am spus, mai sunt multe alte lucruri pe care nu le înţeleg. Biblia e doar cel mai important dintre ele, cred, fiindcă, pe deasupra, mă face să-mi fie şi ciudă pe mine. Celelalte mă lasă în pace în privinţa asta, dar mă scot din sărite din alte motive. De exemplu, n-am reuşit să înţeleg cum de am putut să-l chemăm în România pe ministrul austriac de Interne, Gerhard Karner, ca să-l mai rugăm o dată să ne primească în Shengen, iar el să ne mai umilească, din nou, în propria noastră casă, în propria noastră cameră, în propriul nostru pat, la fel cum n-am înţeles nici până azi, şi nici nu cred că am să pricep vreodată, de ce i-am lăsat pe udemerişti să ne jignească, acum câteva luni, chiar şi de trei ori pe zi, iar noi, exact ca în Biblia pe care n-am reuşit s-o duc până la capăt, dar ştiu expresia din auzite, le-am întors întotdeauna şi celălalt obraz. Asta mă face să mă gândesc că, cu asemenea politicieni, arătăm în Europa ca o clasă de oligofreni într-un liceu de elită, cu elevi care stau în bănci strâmbi, cu gâturile sucite şi se uită în cruci.
Şi nu sunt numai ei. Nici mediul de afaceri nu-l înţeleg. Pe patroni adică. Nu l-am auzit pe unul măcar să sară cu gura şi să spună că nu-i corect ca muncitorii lui, care se spetesc cu lucrul, să aibă salarii pe un sfert cât bugetarii. Nu. Tace şi mai dă afară 1.000 de oameni, în timp ce statul mai angajează 20.000. N-am cum să înţeleg, nu pot.
Dar, de bătut, n-am să mă dau bătut. O să iau, ca de fiecare dată, o pauză, şi-am să las lucrurile să se aşeze şi să mi se limpezească mintea. Şi, la gândul ăsta, îmi aduc aminte că a trecut cam mult timp de când n-am mai căutat prin bibliotecă. Cred că am acolo vreo patru Biblii. Ştiu că n-am să le citesc pe toate, dar m-aş mulţumi şi cu una, oricare, numai să fie mai uşoară şi să pot s-o înţeleg.
Adrian CRÂNGANU