Get Adobe Flash player

Milostenia creștină

Vizualizari: 254


Din Sfânta Scriptură distingem mai multe adevăruri referitoare la milostenie. Mai întâi de toate, ea este o datorie pentru credincioși: „Căci cei din Macedonia și Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții care sunt în Ierusalim” (Romani 15,26); „Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea îi plac” (Evrei 13,16); „Dar cine are bogăția lumii acesteia și vede pe fratele său în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” (I Ioan 3,17). Datoria aceasta se întemeiază pe obligația creștinului de a respecta porunca iubirii, lăsată lumii de Mântuitorul Hristos, la Cina cea de Taină: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13,34-35).
Milostenia este o formă înaltă a iubirii de semeni și în același timp o mărturie despre respectarea poruncilor evanghelice și a învățăturilor creștine mântuitoare.
Cel milostiv este „prietenul și cinstitorul lui Dumnezeu” (Pilde 14,31), iar milostenia sa înseamnă „împrumut dat lui Dumnezeu” (Pilde 19,17). În mod contrar, lipsa milosteniei echivalează cu lipsa credinței: „Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele. Și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați , dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși” (Iacob 2,14-17), și a dragostei de Dumnezeu (I Ioan 3,17), și este un semn de disprețuire a lui Hristos: „Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau. Străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Întrucât nu ați făcut unuia dintre aceștia mai mici, nici Mie nu Mi-ați făcut” (Matei 25,42-45).
În mod practic, spiritualitatea ortodoxă face distincție între faptele milei trupești și faptele milei sufletești.
Faptele milei trupești sunt următoarele: hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat; îmbrăcarea celui gol; cercetarea celor în necazuri și nevoi; cercetarea celor bolnavi, prin vorbe mângâietoare, sfătuindu-i să înțeleagă suferința, suportând-o cu răbdare, fără cârtire, cu binecuvântare, spre încercare și întărire, îndemnându-i și ajutându-i să se spovedească și să participe la Taina Sfântului Maslu, Taină a vindecării trupești și sufletești; găzduirea călătorilor, mai ales a bolnavilor și a celor lipsiți de mijloace materiale, făcând aceasta cu bucurie; îngroparea creștinește a săracilor și a celor pe care nu are cine să-i îngroape.
Alături de acestea, Biserica ne recomandă practicarea faptelor milei sufletești: întoarcerea celor rătăciți la calea adevărului și a celor păcătoși la virtute, cu duhul înțelepciunii și al blândeții; învățarea celor neștiutori și nepricepuți; sfătuirea celor ce au trebuință de sfat, a celor aflați în situații sau momente „limită” din viața lor, în clipe de impas, incertitudine și tulburare; rugăciunea către Dumnezeu, pentru aproapele nostru, pentru ajutorarea și călăuzirea lui, dar și pentru folosul duhovnicesc și răbdarea noastră; mângâierea celor întristați, cu vorbe sincere și ziditoare; nerăzbunarea pentru răul făcut de alții, ci răsplătirea răului cu bine; iertarea greșelilor săvârșite de alții față de noi înșine, de șaptezeci de ori câte șapte, adică la infinit.
Milostenia noastră trebuie să fie făcută „fără nici un fel de reținere sau strângere de inimă”, nici față de bunurile de care ne despărțim, nici față de persoana căreia îi oferim. Milostenia noastră trebuie făcută cu bunătate și mărinimie, cu generozitate și dărnicie, „ nu cu părere de rău sau cu silă” (II Corinteni 9,7), ci „din toată inima” (Coloseni 9,7).
Milostenia nu are valoare numai atunci când este o expresie a iubirii sincere și dezinteresate față de semeni, nu expresia unui complex de bogăție și dărnicie. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că „bucuria de a dărui constituie însăși natura milosteniei”.
Pr. Petru PAICA

Traducere