Aurelia Vasiloni – sau doda Lela, cum îi spun sătenii – locuieşte la Băuţar, unde are o gospodărie pe care o întreţine singură. Are 80 de ani şi dimineaţa coseşte, iar după-amiază merge cu vitele la păscut. Când are puţin timp liber, scrie poezie, până acum umplând 40 de caiete. În cea mai mare parte a lor, doda Lela îşi cântă în versuri marea pasiune a vieţii ei – munca, dar îşi varsă şi năduful că e singură şi că, în urma ei, gospodăria va rămâne a nimănui.

– Dodă Lela, la ce vârstă aţi scris prima poezie?

– Prima, în 1965. Cam aşa ţin minte. De-atunci am primul caiet.

– Şi despre ce vorbeaţi în ea? Ce subiect trata?

– Era vorba despre lume. Despre lumea asta în care trăiam şi despre tot ce nu-mi convenea la ea. Şi despre bărbaţi, şi despre câte-am avut de împărţit cu ei, fiindcă bărbaţii au mintea cocoşului. Dacă aţi citi, v-aţi speria. Le-am scris cu creionul, nu căutam, pe atunci, la pixuri şi alte de-astea. Am 40 de caiete, acolo, numărate. Şi mi-s şi jurnalistă. Uitaţi, acolo, am numai agende. Fostul meu soţ avea agenda lui, eu pe-a mea. Acum numai a mea a rămas.

– Dar în ce sens sunteţi jurnalistă, dodă Lela? Adică ţineţi un jurnal?

– Păi da… Toată lumea vine la mine. Uite, şi acum am una. De exemplu, a venit cineva la mine să întrebe când a murit cutare, că nu mai ţinea minte, şi eu am căutat, am găsit şi i-am zis: în septembrie, pe 29, în 2004. Pe toată lumea am aici, prietenii şi cunoştinţele, până la Oţelu Roşu, dar până la oraş doar despre oamenii însemnaţi scriu.

– Şi notaţi tot ce se întâmplă mai important în zonă? În fiecare zi?

– Absolut tot, în fiecare zi. Uitaţi, citiţi dacă nu credeţi.

– Aşadar, dumneavoastră sunteţi jurnalistul din Băuţar…

– Eu sunt.

– Şi ce-aţi scris ultima oară în ziarul, în jurnalul dumneavoastră?

– Păi ce să scriu, ce-am lucrat ieri: am cosit, pe urmă, că mi-a spart porcul îngrăditura, am reparat acolo, că asta am făcut ieri. Pe ziua de azi am să notez că au venit la mine oameni însemnaţi…

– Aceia fiind noi…

– Sigur că dumneavoastră…

– Şi scrieţi în fiecare zi, tot?

– Păi dacă v-am spus…

– Aveţi 40 de caiete de poezii. Jurnale câte aveţi?

– De-atâta vreme… S-or fi strâns multe. Uitaţi, acolo îs. O grămadă.

– Bine. Poezie am înţeles că scrieţi din 1965. Jurnalul de când aţi început să-l ţineţi?

– Tot de-atunci.

– Şi ce v-a determinat să faceţi asta?

– Ca să ştii exact ce a fost cândva, într-o zi anume. E uşor să afli când te uiţi în agendă: data şi ce-ai făcut. Mă uit ce-am făcut anul trecut, cum am semănat, cum am săpat sau cum am cules… Tot… Şi acuma ştiu.

– Dar poezie? Că asta, ce v-a îndemnat să vă apucaţi să scrieţi versuri, am uitat să vă întreb…

– N-am putut să văd ce nu mi-a plăcut… Nu ştiu cum să vă răspund mai bine… Simţurile mele… Că scriu noaptea. Atunci când aveam bărbat, el dormea, şi dimineaţa, când se trezea, mă lua la rost, că eu nu m-am mai culcat. Eram câteodată îngheţată, că scriam ce-am văzut ziua, sau minuni de-ale mele, la care mă gândeam în timp ce lucram. Mie nu mi-au stat nicio clipă capul, nu mi-au stat mâinile sau picioarele. Şi-mi spunea ce organism am eu, că pot să sufăr atâta fără să dorm… Că venea lumea, să le fac torturi pentru nunţi, le făceam, şi mai şi scriam…

– Dar o poezie preferată aveţi, din cele scrise de dumneavoastră?

– Acuma, nu ştiu. Că astea de acuma nu mai sunt aşa de reuşite ca alea din trecut, că nu-i mai aşa bun capul ăsta… Preferată… Nu ştiu, că-s toate bune…

– Dar una…

– Nu ştiu, că nu pot să v-o citesc pe aia preferată…

– De ce?

– Fiindcă nu se poate să ştie lumea de ea. Mai bine zicem că-s toate preferate. În fiecare-mi place câte ceva.

– Dodă Lela, sunteţi artistă, scrieţi versuri… Spuneţi-mi câte clase aveţi?

– Atunci, pe vremea mea, nu ne sileau să facem şcoală. Am cinci clase, aşa, cu întreruperi mari. Că noi ne duceam cu vitele, la lucru, cu furcile, copiii, cu câinii după ei, se duceau la oi. Era altcum pe lume atunci.

– Dar de citit, citiţi?

– Citesc când am vreme, tare-mi place să citesc când am timp. Citesc cărţi sfinte, nu mai am aşa de multe, că oamenilor care au venit pe la mine le-am mai dat câte una, şi toate erau sfinte.

– Altceva vreau acum să vă întreb. Aţi mai avut pe cineva artist în familie, sau sunteţi singura înzestrată cu har de la Dumnezeu?

– Doamne, tatăl meu – dar nu mai vorbeşte nimeni acum de el –, tatăl meu a fost şi prin Italia, şi prin Franţa a umblat, şi peste tot a luat numai premiul întâi… Am şi diplomele lui. El a cântat la instrumente primitive, de mâna lui făcute, şi a avut păpuşi… De exemplu, şi acum mi-o venit din Piteşti scrisoare că să le trimit păpuşile alea, dar de unde, că nu le mai am la casa părintească… Le-or aruncat… Erau păpuşi pe care le lega la cimpoi… Or făcut dragoste, or jucat… El avea un păr din coada calului la degetul inelar, care nu se vedea, şi cu el mişca păpuşile.

– Păcat, într-adevăr, că s-au pierdut acolo… Dar din casa în care staţi acum, la ce lucru ţineţi cel mai mult?

– La tot ţin. Eu ţin la tradiţiile populare, şi nici afară, nici în casă, n-am schimbat nimic, totul a rămas ca pe vremuri.

– Văd nişte diplome pe pereţi. Aţi participat la acţiuni culturale?

– Păi cum! Eu sunt şi pe internet băgată, că de pe internet m-or găsit toţi cei care au venit să stea de vorbă cu mine. Din Bucureşti, din Sfântu Gheorghe – Covasna, din Piteşti, din Orşova, din Târgu Mureş… Or venit să vadă dacă există ce scrie în „Formula AS” de mine, sau nu. Că nu credeau că la anii mei pot să ţin vite şi să lucru singură. Că a venit unul din Bucureşti, nu ştiu cine l-o fi mânat la mine, dar eu nu l-am primit, l-am alungat, i-am zis să mă lase în pace, că mi-s muiere săracă. Dar femeile, du-te şi du-te cu el şi vezi ce vrea, şi n-am mai scăpat nici de ele şi nici de el. Şi el m-o pus pe internet, cred.

– Dodă Lela, spuneţi-mi, vă pare rău că, până la vârsta de 80 de ani, nu aţi făcut un lucru anume pe care totuşi voiaţi să-l faceţi?

– Păi asta era bun, dacă aveam copiii mei. Că nu am. Atât.

– Şi care e lucrul de care sunteţi cel mai mândră că l-aţi făcut în viaţă?

– De tot ce-am făcut mi-s mândră. Că n-am putut să las lucrul nefăcut de azi pe mâine. Cât am fost tânără, am fost opt persoane în casă, cu mine nouă. Şi-atunci viaţa era grea, nu ca acuma. Nu erau bani, era vreme de război. Dar să mai veniţi o dată la mine, să staţi să vă povestesc câte ştiu de la buna mea… Cred că nu mi-ar ajunge o săptămână…

– Dar cu viaţa, dodă Lela? Cu ce se-ntâmplă acum… Ce puteţi să ne ziceţi?

– În primul rând, că-mi trebuie un înlocuitor aici. Neamurile mele-s departe, nici nu mă mir că nu dau de mine. Că dac-ar fi aproape m-ar ajuta, nu m-ar lăsa singură. Ei îs din Cornişoru, unde sunt eu născută. Am o soră, mai mică decât mine cu câţiva ani, dar şi ea e singură, copiii ştiţi cum îs… Mie un înlocuitor aici mi-ar trebui, că nu se ştie dacă mâine o să mai fiu… La anii mei… Şi oameni serioşi nu mai găseşti. Ar fi bun aici să vină nişte oameni cum am fost noi, serioşi, de bază, două persoane, să fie la pensie omul, iar muierea gospodină. Să ştie ce să facă, să nu mă-ntrebe pe mine. Că eu mă retrag într-o cameră şi trăiesc din pensia mea, cum e ea… Că dacă nu… După ce mor eu, or să urle lupii după casă…

A consemnat

Sonia BERGER