Şi acum zece, şi acum cinci, şi acum vreo doi ani, eram convins că la vârsta mea puţine mai sunt lucrurile de care să mă mai pot minuna. Prin urmare, cu atât mai valabilă mi se părea teoria asta în urmă cu o săptămână, atunci când am înţeles că viaţa ori nu mi-a predat toate lecţiile pe care le avea în programă, ori eu am chiulit de la orele ei, timp în care am făcut numai prostii, învăţând la limba română, la istorie, la geografie, la fizică ori la chimie. Am strâns în felul ăsta nişte lacune pe care îmi dau seama că nu mai am cum şi când să le acopăr şi care mă costă azi mult mai scump decât îmi imaginam vreodată.
De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că nicio şcoală din lume n-ar fi putut să mă pregătească pentru ce se întâmplă acum cu noi. În ultimii 30 de ani am stat mereu cu urechile ciulite şi cu ochii-n patru la tot ce-a mişcat în politică, şi nu de dragul ei, ci fiindcă asta mi-e meseria, şi chiar şi numai asta cred că-mi dă dreptul să spun că niciodată până acum România nu s-a tăvălit prin nişte lături mai pestilenţiale. În ziua de azi, protipendada ţării a ajuns să se plimbe, în cel mai bun caz, pe mahala.
Spuneam, puţin mai înainte, că, deşi n-aş fi crezut vreodată, am ajuns să mă minunez de câte ceva aproape în fiecare zi. Până să ajung însă să spun lucrurile acelea, aş vrea să fim înţeleşi în câteva privinţe. M-am născut şi am locuit într-un cartier ca oricare altul, şi am crescut într-un bloc-turn cu 34 de apartamente ca vai de mama lor, iar dintre vecini cred că jumătate erau olteni, pe urmă veneau moldovenii, mai erau şi câţiva ardeleni şi câţiva nemţi şi unguri ale căror nume nimeni nu era în stare să le pronunţe corect şi, prin urmare, până la vreo zece ani, nici eu. E uşor, cred, de imaginat ce mai certuri se iscau între părinţi când noi, ăia micii, ne mai încăieram. Ţin însă minte foarte bine că nici măcar ţaţele alea oltence, cu gura cât o şură, nu depăşeau o anumită limită. Aveau şi ele decenţa lor, pe care cu atât mai mult o admir azi. Îşi puneau ele mâinile-n şold şi ne mai dădeau dracului, dar nu-şi ridicau niciodată poalele-n cap.
Şi mai târziu, pot să spun că tot oltenismele mi-au marcat viaţa. La înmormântările la care a trebuit să merg, cel mai adesea la Maglavit, mama mea şi surorile ori cumnatele ei aici îşi rupeau bluzele de pe ele în urma sicriului, aici drăcuiau mucoşii care furau bomboanele de pe colivă ori se trimiteau una pe alta să vadă dacă nu fiarsără sarmalele. Şi toate astea în doar un minut. Dar, dacă mă gândesc acum mai bine, erau nişte adevărate aristocrate în comparaţie cu mahalagioaicele de azi.
Căci aia voiam de fapt să spun: România nu mai are bulevarde, nici măcar străzi, ci doar mahalale. Parlamentul însuşi a ajuns o mahala în care ţaţele feminine şi masculine fac legea cu gura şi cu pumnul. Şi în aceeaşi măsură în care mă miră nesimţirea, tupeul şi violenţa lor, mă uimeşte laşitatea celor care se lasă călcaţi în picioare fără să scoată un sunet ori să mişte un deget. Şi pe ei îi socotesc deopotrivă de vinovaţi pentru mizeria din mahalaua în care am ajuns să trăim.
Cu colţurile gurii lăsate, în scârbă, m-am uitat la televizor cum, de câteva săptămâni, două individe, două creaturi de gen feminin, că nu ştiu cum să le spun altfel, spurcă cu gurile lor până şi dejecţiile din cele mai ascunse locuri ale mahalalei numite România, şi iarăşi nimeni nu găseşte ac de cojocul lor. Ba le mai şi vedem în fiecare zi în presă, o mahala scrisă şi cu camere de supraveghere.
Cum eu întotdeauna scriu titlul după ce termin articolul, celui de azi am să-i spun Mahalaua. Iar după cum merg lucrurile, tare cred că am găsit deja titlul editorialului pe care am să-l scriu după alegerile de peste patru ani. O hazna.
Adrian CRÂNGANU