14. Porniţi la drum, la început încet, chiar foarte încet primul kilometru sau chiar mai mult, până muşchii corpului se încălzesc. Un mers simplu, fără încordare, cu relaxarea tuturor muşchilor, în acelaşi ritm, dă un randament maxim, cu minimum de efort. Un mers neuniform, cu ruperea cadenţei, un mers rapid, cu opriri scurte şi dese, nu este indicat, deoarece atât inima cât şi muşchii sunt suprasolicitaţi un timp, ca apoi să-i supunem brusc unei relaxări. După o vreme, încet şi progresiv, putem merge mai repede, până vom găsi ritmul de mers convenabil, cu respiraţia uniformă.

15. La urcuş se depune un efort mai mare decât în mod normal, pe drum drept, muşchii obosind mai repede. În asemenea situaţii e indicat să se facă pasul mai mic şi mai rar. Se poate acorda şi un mic respiro înainte de a ataca panta, dând corpului posibilitatea să se relaxeze. Corpul va fi uşor aplecat spre înainte şi se va călca cu toată talpa piciorului pe sol.

Mersul pe vârfuri, cu călcâiul în aer, nu este indicat, fiind obositor; muşchii coapsei şi ai gambei fiind foarte solicitaţi, se va simţi febră musculară la capătul unui urcuş.

16. La coborâre, este mai uşor dacă panta este mică, dar la o pantă cu înclinare mare, efortul pe care corpul îl depune pentru a frâna accelerarea este la fel de mare ca şi cel depus la urcuş. Şi la coborâre se va călca pe sol cu toată talpa piciorului şi cu grijă să amortizaţi uşor şocul ce se produce în momentul când piciorul ia contact cu solul. Terenul, sub orice formă ar fi, lunecos sau grohotiş, se va călca cu piciorul oblic pe direcţia de mers sau mers în serpentine scurte.

17. Potriviţi-vă cadenţa de mers după posibilităţile celui mai puţin antrenat. Ţineţi cont şi de partea feminină din grup, deoarece acesta trebuie să meargă cât mai compact.

Dacă cineva rămâne în urmă, obligatoriu trebuie aşteptat; el nu trebuie supus la un efort peste posibilităţile lui. Odată integrat în grup, nu porniţi imediat la drum, ci acordaţi-i lui un moment de odihnă. Obligatoriu, trebuie întrebat care este cauza: rucsac prea greu, mers prea repede, îl supără încălţămintea, lipsa apei; oricare ar fi motivul, el trebuie ajutat.

18. Abandonarea pe munte a unui turist, în mod sigur va avea consecinţe tragice. Acest lucru nu trebuie să se întâmple. Din imprudenţă sau neştiinţă, pot avea loc unele accidente. Turistul în cauză, fie el şi din alt grup, trebuie ajutat. Se va anunţa Salvamontul sau cabanierul.

Semnalizarea în caz de accident pe munte, precum şi apelul către Salvamont, vor fi tratate pe larg într-un articol ulterior.

19. Staţi de vorbă cu ciobanii, deoarece ei vă pot da informaţii despre traseu, starea vremii, vă indică sursele de apă, vă apără de agresivitatea câinilor ciobăneşti şi, în caz de nevoie, găsiţi adăpost la stânele lor.

20. Pe crestele munţilor înalţi – Făgăraş, Retezat, Bucegi, Piatra Craiului, şi nu numai –, în ultimul timp, prin eforturi deosebite, s-au construit case de adăpost, refugii şi refugii Salvamont. Informaţi-vă din timp despre acestea, deoarece pe hărţile turistice vechi ele nu sunt menţionate.

Nu deterioraţi aceste adăposturi, care folosesc la prevenirea accidentelor şi au un rol social ca bun obştesc de interes comun. În casele de adăpost şi refugii, vă administraţi singuri, se doarme pe priciuri, în sacul de dormit. Au o capacitate de 15-25 de locuri şi vă oferă un adăpost sigur pentru o noapte.

21. Refugiile Salvamont sunt amplasate în locuri mai dificile din munţii înalţi, pe oricare parte a crestei, sau lângă lacuri alpine şi o sursă de apă. Şi aici se doarme pe priciuri, în sacul de dormit. Au o capacitate mai mică, de 10-14 locuri. Aici veţi găsi întotdeauna, în timpul sezonului turistic, o echipă Salvamont care vă oferă informaţii şi primul-ajutor în caz de accident.

Atenţie! Refugiile Salvamont sunt mai mereu ocupate de salvamontiştii şi de turiştii care vor sosi primii. Astfel, cortul rămâne adăpostul de bază. La plecare, informaţi salvamontiştii respectivi despre traseul pe care îl veţi parcurge în continuare. (Va urma)

Mircea SOCACIU, ghid montan