O martiră – Maria Lazăr


Un om, un nume

O martiră – Maria Lazăr

Aceste cuvinte nu-mi aparţin, nu le-am rostit eu, ci un om care a cunoscut viaţa şi suferinţele doamnei Maria Lazăr, mai mult decât alţii. Acum, având cunoştinţă de acestea, vin să confirm, să întăresc că oricare dintre noi ar mărturisi la fel…

Maria Lazăr s-a născut la 29 iunie 1925, la Vălişoara, judeţul Caraş-Severin. Părinţii, Traian şi Maria Anderca, oameni demni şi buni, i-au dat o educaţie aleasă. Au învăţat-o să trăiască frumos şi curat, cu credinţă în Dumnezeu, indiferent de necazurile pe care viaţa voia să i le aştearnă în cale. Clasele primare le-a urmat în satul natal, apoi a învăţat la Gimnaziul de fete din Caransebeş, iar mai târziu s-a căsătorit cu Tiberiu Lazăr, profesor la Liceul Teoretic Traian Doda”. Cei doi tineri au fost binecuvântaţi prin naşterea celor două fiice, Cornelia şi Carmen-Eugenia.

Aceste bucurii aveau să le fie umbrite în1949, an nefast pentru mulţi români, când mari încercări s-au abătut şi asupra familiei doamnei Maria. Un moment care avea să prevestească durerea familiei a rămas în memoria fiicei Cornelia, care, foarte mică pe vremea aceea, a fost dusă, după bunul obicei, de tatăl ei, la biserică, într-o duminică de ianuarie a anului 1949. La întoarcerea acasă, a suferit o căzătură, iar bundiţa albă a copilei s-a umplut de sânge. La câteva zile după aceasta, soţul dnei Maria a fost smuls din familie, fiind arestat din motive politice de comunişti, împreună cu alţi doi prieteni foarte buni, Petru Hamat şi Filon Verca. Rămasă singură cu cele două fiice, doamna Maria a trecut prin greutăţi pe care tinerii din ziua de azi cu greu şi le pot imagina – neajunsuri, teamă şi chiar maltratări din partea Securităţii. Dar, ca o adevărată soţie şi mamă, şi-a dus chinul cu multă demnitate, credinţă şi înţelepciune. Judecat la Tribunalul Militar din Timişoara, prof. Tiberiu Lazăr a primit o condamnare de patru ani, la Aiud. Pe atunci, doamna Maria avea 23 de ani, iar regimul închisorii nu permitea deţinutului să comunice cu familia sau cunoştinţele. Într-o pauză a procesului, fiica Cornelia avea să-i mărturisească tatălui ei durerea de acasă în cuvinte puţine, simple şi tulburătoare: Mama plânge, plânge!”.

Calvarul prin care a trecut la Aiud Tiberiu Lazăr e greu de exprimat în cuvinte, iar cei care cunosc fenomenul nu mai au nevoie de mărturii. În tot acest timp, doamna Maria a trăit sub teroarea Securităţii, în anchete şi maltratări, încercând să-şi ocrotească fiicele cu multă dragoste. Au fost obligate să evacueze casa şi să se retragă la Vălişoara, în condiţii vitrege. Aici, în timpul secerişului, învăţătoarea din sat i-a luat paiele, fără să se gândească că avea nevoie de ele, deoarece avea de gând să-şi cumpere o vacă, ba, mai mult, a ameninţat-o că o aranjează”, ceea ce s-a şi întâmplat. În luna ianuarie, fost deportată tocmai la Tecuci, unde au dus-o cu o sanie trasă de cai, fiind însoţită de doamna Maria, mama doamnei Cornelia, tatăl Lazăr rămânând cu fetele acasă. După o lungă perioadă de timp şi suferinţe, s-a întors acasă. În anul 1949 tatăl său fiind arestat, iar Tiberiu Lazăr predând la „Traian Doda”, de multe ori aşeza masa şi nu de puţine ori s-a hrănit doar cu bucuria de a-şi vedea copilele mâncând.

Tatăl ei, Traian, fiind ţărănist, la ultimele alegeri libere din 1946, văzând că noaptea s-a votat şi aflând că urnele erau pline cu voturi ale comuniştilor, au fraudat”, bunicul spărgând urna, în urma acestei acţiuni fiind arestat. Bunica Maria a dat telefon la avocatul Ştefănigă, care era preşedintele Organizaţiei ţărăniste. Bunica a mai vorbit cu dl Chinezan, şef la Regiune, în urma acestor intervenţii reuşind să-l elibereze. După o anumită perioadă a fost arestat din nou, deşi era ascuns, crezând că problemele se vor rezolva. L-au dus la Canal, pe motiv că a spart urna care era ticsită cu voturile Soarelui (semnul electoral al comuniştilor – n.a.), şi l-au condamnat administrativ 3 ani. În celulă a stat cu dr. Jovin, medicul personal al lui Iuliu Maniu. De la acesta a învăţat multe lucruri despre medicină, pe care le-a aplicat mai târziu în familie, când a venit acasă.

Pentru că nu a spus unde era ascuns bunicul – el fiind în podul casei –, pe bunica au bătut-o până au crezut că-i moartă, aruncând-o într-un beci. Aceste lucruri le ştiu de la jandarmul Constantin Mărculescu, cu care am fost coleg de serviciu la CLF Caransebeş, el povestindu-mi că a văzut-o pe bătrână muşcată de şobolani, după care a fost dusă la Popeşti Leordeni, unde era închisoare de femei. Aici a fost vizitată de fiica ei Maria şi de nepoate. Văzându-le, în timpul vorbitorului mai mult a plâns. Ea a fost închisă pe nedrept, numai şi numai pentru că refuzase să divulge locul unde se ascundea soţul ei. În celulă bunica a fost închisă cu soţia marelui om politic Brătianu. În cele din urmă, a fost eliberată…

Mai mulţi membri ai familiei sale au suferit, de asemenea, în închisorile comuniste – părinţii, bunicii şi fratele mamei, Traian, student în anul III la Filosofie în Bucureşti, care a fost condamnat la 20 de ani de penitenţă. Când li s-a spus că pot beneficia de reducere din anii de închisoare dacă vor merge la Canal, prof. Tiberiu Lazăr nu a ezitat să treacă şi prin chinurile unor munci istovitoare pentru a grăbi întoarcerea acasă, la fiicele şi la soţia lui.

Un alt moment cutremurător, dar şi înălţător în acelaşi timp, putem spune că a fost un pelerinaj înainte de sărbătoarea Sfintelor Paşti, pe care doamna Maria l-a făcut pentru a ajunge cu cele două fiice la tatăl lor, care voia să se convingă că ele sunt bine. Pentru a nu arăta greutăţile de acasă, această femeie puternică a luat pantofi de împrumut şi a gătit bucate alese, cozonaci, ouă roşii şi altele, pentru soţul său. Regimul închisorii nu a permis însă doamnei Maria să ofere soţului său pachetul cu bunătăţi. Această mâhnire ea a transformat-o în bucurie, printr-un mare gest care a venit ca o lumină pentru doi deţinuţi care se aflau în acelaşi compartiment cu doamna Maria şi cu fetiţele, abia eliberaţi, slăbiţi de suferinţă şi foame, cărora ea le-a oferit pachetul de care poate s-ar fi putut bucura cu aceeaşi intensitate şi fiicele sale. Am spus mai devreme pelerinaj, pentru că domnia-sa şi-a continuat drumul la alte închisori în care sufereau alţi membri ai familiei sale.

Chiar şi după eliberarea soţului, în anul 1954, calvarul a continuat cu acelaşi dramatism, deoarece Tiberiu Lazăr nu a mai fost primit la serviciu şi doar cu mare greutate a putut să asigure familiei traiul de zi cu zi. Se pare că se urmărea distrugerea acestei familii, degradarea ei din punct de vedere social.

În anul 1977, după pierderea soţului, doamna Maria a trăit însă o mare bucurie, odată cu naşterea nepotului Iustinian-Tiberiu, pe care l-a crescut la Caransebeş până la vârsta de 7 ani, apoi a continuat să-şi facă cu mult drag datoria de bunică la Bucureşti.

O ultimă lovitură a primit în anul 1995, când fiica ei, Carmen-Eugenia, a trecut la cele veşnice. Din acel moment, viaţa ei s-a schimbat; bucuriile ei erau reprezentate de clipele petrecute în biserică, la Sfintele Slujbe, la Sfintele Liturghii şi în rugăciunile personale. S-a dovedit a fi o femeie credincioasă, trăitoare, care cu adevărat a cinstit Biserica Ortodoxă şi pe slujitorii ei, pentru că Dumnezeu a înzestrat-o cu multă putere, cu o mare putere de a-şi purte crucea cu demnitate, de a nu se răzvrăti în urma atâtor necaturi, ci să le primească cu multă smerenie. Ultima ei bucurie mare a fost contribuţia la repictarea bisericii Sfântul Ioan Botezătorul”, mai precis a uşilor împărăteşti. În ultima vreme, mărturisea că îi era tare dor de fiica ei, Carmen Eugenia, iar rugăciunile personale le sfârşea prin a-i privi îndelung fotografia. Era o dorinţă a ei tot mai arzătoare de a o revedea şi poate o chemare a lui Dumnezeu pentru sufletul care nu a cârtit niciodată, deşi a fost împovărat şi încercat de atâtea necazuri.

N.A. La înmormântarea doamnei Maria, a participat şi Corul Catedral Gheorghe Dobreanu”, împreună cu un sobor de preoţi, 11 la număr. Cu această ocazie, colegul Ion Curescu mi-a povestit că prof. Tiberiu Alexandru primise loc de muncă la CPL Caransebeş, la Secţia de montaj, ca muncitor, dar, nefiind în domeniu, a fost ajutat de cei din jur la realizarea sarcinilor. Din ce mi-a povestit doamna Cornelia, fiica cea mare, cei de la Securitate au ocupat casa familiei prof. Lazăr cu chiriaşi, iar ei stăteau cu chirie în altă parte, unde proprietarii le făceau tot felul de şicane. Şi aici au avut parte numai de necazuri, mai ales că erau bolnavi după perioada petrecută în închisoare. Au avut noroc, iar doamna Cornelia mulţumeşte şi acum, pe această cale, medicului dr. Antoniu, care i-a tratat fără să perceapă vreo taxă, fiind prieten cu domnul Lazăr din timpul studenţiei. De la moartea martirei şi până la 1 aprilie 2013 au trecut 6 luni, timp de doliu şi lacrimi pentru membrii familiei. Doamna Cornelia a ţinut să mulţumească membrilor Corului Catedralei Istorice Sf. M. Mc. Gheorghe, pentru că au participat la înmormântarea doamnei Maria, ajutând-o la ducerea praporilor şi a sicriului.

Ştefan ISAC