Nu ştiu dacă sunt eu uneori mai greu de cap şi nici cum se face, dar văd că există o grămadă de lucruri pe care nu doar că nu le înţeleg, dar chiar mă şi depăşesc serios. Când eram mai tânăr, mă chinuiam să găsesc explicaţii; acum, mă mulţumesc cu acceptări. Departe de mine gândul de a încerca să mă scuz sau să mă dezvinovăţesc, dar nu cred că e vorba de laşitate, cât de comoditate şi, câteodată, de lene. Iar uneori mă simt atât de obosit, încât prefer să fac pace cu mine însumi decât să declar război lumii întregi. Am murit de prea multe ori până acum ca să nu-nvăţ ceva din asta.

Bunăoară, nu pricep pentru nimic în lume de ce, atunci când se vorbeşte despre Napoleon, toată lumea îşi scoate pălăria. Istorici, strategi militari, scriitori, ba chiar şi beţivani ceva mai citiţi din cele mai sordide cârciumi, parcă s-au înţeles cu toţii să mă contrazică, aşa că, de-a lungul timpului, cu unii am intrat în polemică, cu alţii m-am certat, şi, o dată sau de două ori, nu mult a lipsit să iau şi o sticlă-n cap.

Ce făceam? Încercam doar să le explic celor cu care discutam în primul rând că între Napoleon şi Hitler nu există nici cea mai mică diferenţă. Cred că o înjurătură de mamă ar fi avut cam acelaşi efect asupra celor mai mulţi dintre ei, fiindcă luau pur şi simplu foc, iar când privirile învăpăiate li se mai stingeau şi respiraţia li se mai domolea, le ceream să mă contrazică dacă pot. Cum faptul că eu sunt tâmpit şi nu înţeleg nimic părea de la sine înţeles, mă lăsau pe mine să mă desfăşor.

Cum n-am fost niciodată un avocat bun, uneori nereuşind să mă apăr nici pe mine însumi mai de Doamne-ajută, probabil că nici argumentele mele nu prea reuşeau să-i convingă. Unii băteau cu degetele-n masă, alţii ridicau colţul gurii şi-o sprânceană, iar câţiva, doi sau trei, ăia mai răsăriţi, de prin cârciumile sordide, se uitau la mine cam cum se uită poporul, azi, la ministrul Justiţiei.

Toate astea nu mă-mpiedicau, totuşi, să-l beştelesc pe Napoleon, care, ca şi Hitler, nu se mai sătura de putere şi s-a apucat să atace, să jefuiască, să omoare şi să cucerească în stânga şi-n dreapta, fără niciun drept. Cum, de obicei, nimeni nu răspundea la acuzaţia asta, aşteptând să vin cu date mai grave şi mai concrete, eu închideam pe jumătate un ochi şi, eventual trăgând din ţigară, îi întrebam, aproape în şoaptă, dacă au avut vreodată un şef din ăsta, şi mai ales o şefă. Un Napoleon micuţ, mai mic chiar decât ăla mic, dar care îi atacă profesional, îi jefuiesc de orice ideal, le omoară viitorul şi-i cuceresc până în clipa în care pleacă din firmă. Eu am avut, le spuneam, şi ştiu cum e.

Era momentul în care vorbele mele îi cam puneau pe gânduri. Pe urmă, îi scoteam în evidenţă singura calitate, din punctul meu de vedere, şi anume că, în lupte, când era mai greu, nu se ascundea ca un popândău în cort, ci mergea călare printre oşteni, iar ordinele nu le mâzgălea o dată la trei luni pe Facebook, ci le dădea din mijlocul mulţimii.

Apoi atacam, şi cea mai potrivită armă mi s-a părut a fi Tolstoi, care, în Război şi pace, nu-l scoate pe Napoleon din stârpitură, pocitanie, piticanie, ticălos, arătare, nenorocit, diavol, porc, şi câte şi mai câte. Şi toate astea numai fiindcă nu se mai sătura de putere şi voia să fie stăpân absolut peste nişte oameni care nu i-au făcut niciodată nimic.

Ultima oară când am spus toate astea, un grăsan de la o masă vecină a râgâit, a apucat o sticlă de gât, s-a ridicat şi a pornit spre noi. Nu ştiu, că n-am stat să mai aflăm, însă cred şi acum doar că omul nu a prins discuţia de la început şi habar n-avea despre cine vorbeam.

Adrian CRÂNGANU