Get Adobe Flash player

Plimbaţi ursu’!

Dacă s-ar pune vreodată problema să-mi fac o listă cu lucrurile care-mi plac cel mai mult în viaţă, nu ştiu exact cu ce aş începe, fiindcă asta presupune, totuşi, să mă gândesc bine, dar cu siguranţă între primele cinci locuri unul ar fi ocupat de animale. Mi-au fost dragi de când mă ştiu şi, chiar dacă unele mi-au făcut rău, întotdeauna le-am iertat, aşa cum îţi ierţi copilul când mai face câte-o boacănă. Ca să nu mai vorbesc că, ori de câte ori s-a întâmplat asta, eu am greşit, nu ele. Atunci când m-a muşcat un câine, el stătea cuminte, iar eu am zbughit-o ca nebunul de lângă el, ca să prind autobuzul care tocmai oprise în staţie, aşa că numai bine şi-a înfipt colţii în coapsa mea. Când m-a zgâriat pisica, eu n-am avut altceva mai bun de făcut decât să încerc să-i iau pisoiaşii şi să mă joc cu ei. Iar când un cocoş mi-a tras un cioc exact între ochi, de mi-a crescut pe loc un cucui cât toate zilele, el nu făcea decât să-şi apere haremul de găini la care eu, copil fiind, atentasem. Nu-mi mai amintesc cum s-a întâmplat asta, dar mama credea că de-acolo mi se trag respectul şi consideraţia pe care şi azi le nutresc pentru înaripatele de curte.

Pe de altă parte, oricât de mult mi-aş fi dorit, în casă n-am putut să ţin animale. Am locuit toată viaţa la bloc, dar, chiar şi aşa, un an şi ceva am reuşit să-mi înduplec mama să primească în bucătărie o pisicuţă pe care o găsisem pe stradă, un ghemotoc de blăniţă slăbit şi bolnăvior şi de care, după ce l-am pus pe picioare, n-am mai putut să ne despărţim… Acum, mă bucur ca un copil când fiul meu vine de la Bucureşti cu căţeluşa pe care am văzut-o crescând mai mult în poze, dar de care, trei, patru zile, cât stă pe la noi, nu mă despart nicio secundă.

Şi ca să închei, am să spun că poate cel mai ataşat de mine a fost Medin, câinele-lup care, când am intrat pe poarta pichetului de grăniceri, a venit spre mine într-o dungă de slab ce era şi cu care, din ziua aia, şase luni am împărţit micul dejun, prânzul şi cina. Eu slăbisem ca un ogar, iar el se făcuse un dulău de toată frumuseţea. La două săptămâni după ce m-am liberat, un fost coleg mi-a scris că Medin a murit. L-au găsit într-o dimineaţă, întins lângă rastelul cu arme, acolo unde, în zori, mă echipam să plec cu el în patrulare, pe frontieră…

Cu toate astea, mi-e greu să înţeleg cum de ne-a lovit pe toţi dragostea de animale şi ce resort a declanşat în noi împuşcarea ursuleţului de la Sibiu. Eu, unul, cred că de fapt nimănui nu-i pasă nici cât negru sub unghie de el şi că toată tărăşenia întâmplată în oraşul preşedintelui Iohannis a picat la ţanc pentru ca duşmanii să-i asocieze numele cu o măgărie, cu toate că n-a fost vorba de aşa ceva. Nu-i ţin parte, cu atât mai mult cu cât eu nu mi-am iubit niciun preşedinte, niciodată, şi cu atât mai puţin am respectat vreunul. Tocmai de-aceea, cu scepticismul dat de 25 de ani de dezamăgiri, spun că aceeaşi furie neroadă s-ar fi iscat şi dacă vreun copil ar fi luxat lăbuţa unei veveriţe. Totul era ca fapta abominabilă să se întâmple la Sibiu.

Mie chiar îmi pare rău, fiindcă preţuiesc orice bucăţică de viaţă, oricât de mică; un melc dacă văd pe trotuar, mă aplec după el şi-l arunc în tufele din care a venit. Şi-mi mai pare rău fiindcă, dacă ar fi trăit, poate preşedintele Iohannis l-ar fi dus de la Sibiu în parlament, să-l ţină acolo vreo lună şi ceva, să-i dea specimenele alea să mănânce şi să se joace cu el, fiindcă oricum n-au altceva de lucru. Şi în 11 decembrie, să le spunem la toţi să plimbe ursu’. Nu de altceva, dar rugineşte lanţul. Ştiu ei care.

Adrian CRÂNGANU

Traducere