Cu toate că mă dau în vânt după statistici, ceea ce mi se pare din cale-afară de curios, fiindcă eu mă consider, din cap până-n picioare, un om al literelor, în alcătuirea mea neintrând, cred, nici măcar o singură cifră, cu toate astea, aşadar, nu am fost niciodată oprit pe stradă şi întrebat ce părere am despre cutare sau cutare lucru. E drept că am participat la sondaje de opinie, însă ele au fost făcute la telefon, mi s-au pus zeci de întrebări prosteşti despre magazine, muzică ori firme de asigurări, şi dacă am răspuns şi mi-am stăpânit nervii am făcut-o doar fiindcă fiul meu a lucrat cândva într-un domeniu asemănător şi, de fiecare dată când voiam să întrerup convorbirea, mi-l închipuiam pe el cu telefonul la ureche, încercând să smulgă câteva cuvinte de la oameni cărora nu le ardea nici cât negru sub unghie să-şi piardă vremea cu el. Niciodată, însă, nu m-a întrebat nimeni ce părere am despre oamenii care ne conduc, câtă încredere mi-a mai rămas în ei, sau în ce direcţie cred eu că merge ţara. Le-aş fi răspuns, în ordine, foarte proastă, zero şi că ne îndreptăm spre o pierzanie în care, odată rătăciţi, nu ne vom mai putea salva niciodată de noi înşine.
Unora, cuvintele mele s-ar putea să li se pară că vin din partea unui pesimist sau, mai rău, a unui om bântuit de depresii. Totuşi, nu e vorba nici de una, nici de alta. Consider că părerile pe care tocmai le-am exprimat nu sunt altceva decât rezultatul experienţelor amare prin care am trecut, greşelilor pe care le-am comis şi întâmplărilor cărora le-am fost martor. Îmi permit, cred, să spun azi că, dacă ar fi să-mi asemăn viaţa cu un munte, acum cobor pe partea cealaltă, după ce am văzut lumea de la o înălţime la care, din păcate, ea nu s-a ridicat niciodată. Nu-mi pare rău, însă, nicio clipă, că alunec, atâta timp cât reuşesc să nu mă prăbuşesc. E adevărat că, la anii mei, nu mai rezist la drum lung. Am învăţat însă scurtăturile. Şi că nu mai pot să ridic lucruri grele, aşa cum o făceam până acum. Ştiu, în schimb, de unde să le apuc, ca să-mi pară uşoare… Toate astea m-au făcut să scriu vorbele de mai înainte, cuvinte care, din punctul meu de vedere, sunt cu picioarele pe pământ.
În comparaţie cu mine, sunt scriitori care ar putea părea pur şi simplu nişte exaltaţi. Nu o dată am luat în calcul varianta lui Malraux, care spune că „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. O vreme, recunosc, m-am arătat de un optimism vecin cu inconştienţa. Asta până într-o zi în care mi-a fost dat să fiu martorul unei întâmplări de care nu vreau să-mi mai amintesc niciodată şi care m-a făcut să cred că unii dintre noi ar trebui să fim pur şi simplu decăzuţi din drepturile omeneşti de o instanţă divină.
Thomas Mann duce lucrurile şi mai departe. El crede că „nu religia este mijlocul cel mai nimerit să ţină omul în frâu, sub lacăt sigur; la asta ar prinde bine, după părerea mea, numai literatura, ştiinţa umanistă, idealul omului liber şi frumos”. Nu sunt cuvintele lui, e drept, ci ale unui personaj, dar scriitorul care nu-şi pune propriile vorbe în gura personajelor sale încetează să mai fie artist.
Amândoi, şi Andre Malraux şi Thomas Mann, vorbesc despre religie ca despre colacul de salvare de la înecul moral care ne paşte. Care religie? Nu trebuie să fac mare lucru ca să-mi dau singur dreptate, fiindcă mi-e greu să cred că am să conving pe cineva de adevărul acestei întrebări. Mă uit doar în jur şi văd că ne facem, mare, semnul crucii, dar nu ştim de unde vine gestul. Ne împiedicăm în formele exterioare ale credinţei, fără să-i pătrundem esenţa. Mama, de pildă, nu cosea, nu spăla şi nu călca în 6 august, dar habar n-a avut, niciodată, ce înseamnă Schimbarea la faţă.
Ce cred eu despre toate astea şi, mai ales, despre secolul XXI? Nu pot decât să sper că nu voi mai fi atunci când nu vom mai fi.
Adrian CRÂNGANU
