Acum câţiva ani, într-o iarnă, chiar înainte de Crăciun, când am fost la inaugurarea unui cinematograf, i-am luat, aproape pe furiş, un interviu unui regizor foarte cunoscut. Am stat faţă în faţă pe două fotolii, cu genunchii aproape atingându-ni-se, cu un reportofon între noi şi cumva ascunşi de restul lumii, ca să-i înregistrez cât mai bine vocea, fără zumzetul care se auzea de la oamenii din jur, şi, printre alte lucruri pe care mi le-a povestit atunci şi pe care nu le-am scris fiindcă n-am avut destul spaţiu în ziar, a fost acela că filmul e cel mai la îndemână instrument cu care poţi să manipulezi oamenii. În momentul în care a spus asta, recunosc că m-am uitat cam strâmb la el. Am înţeles abia când a început să-mi explice pe îndelete. Dacă, însă, n-am scris toate astea când trebuia, n-am să mă întind nici acum, dar concluzia care m-a făcut să pricep cum stau lucrurile în cazul ăsta a fost că finalurile fericite ale mai tuturor filmelor nu sunt altceva decât o manipulare grosolană, pentru că în realitate lucrurile stau exact pe dos şi răul triumfă mai întotdeauna.
Ce-am vrut să spun de fapt cu întâmplarea asta, de care mi-am amintit după atâta timp… Că de vreo câteva luni stau şi mă uit, uneori înmărmurit, alteori cu tristeţe, cum unii îşi aruncă pe umeri un tricolor şi strâng în mână o Biblie sau o cruce pe care le agită deasupra capului, şi cum, în felul ăsta, le sucesc pur şi simplu minţile altora care, naivi sau altfel, îi şi cred. Dar e lesne să faci asta unui popor care, într-o majoritate covârşitoare, dacă am înţeles eu bine, se pretinde profund religios.
Asta nu e ceva rău, departe de mine gândul. Atâta doar că, în privinţa mea, lucrurile stau puţin altfel. Am preferat însă întotdeauna să vorbesc despre convingerile mele, ceea ce, de fapt, fac în fiecare editorial, dar nu despre credinţa mea. E un subiect despre care, recunosc, mă feresc să vorbesc până şi cu mine însumi. Religia e, alături de pictură, maşini şi filosofie, unul dintre punctele mele cele mai slabe. Am păreri în privinţa asta, nu pot să zic că nu, dar mi le-am format mai degrabă după lecturi ştiinţifice, decât religioase. Nu e momentul să intru în amănunte, dar poate e cazul să spun că eu m-am declarat învins de Biblie. M-am chinuit, cred, fără să exagerez, vreo şapte sau opt ani s-o citesc, dar, cu toate strădaniile mele, n-am reuşit să depăşesc jumătatea Vechiului Testament. M-am predat, aşadar, în faţa ei, dar n-am renunţat niciodată să reţin din ea vreo învăţătură, dacă a fost pe înţelesul meu. Cândva, poate o să reuşesc să le pun cap la cap şi atunci lucrurile au să se schimbe.
Până atunci, însă, mă uit la acei naivi de care vorbeam puţin mai înainte şi-mi dau seama că sunt aidoma mamei mele şi vecinelor din blocul în care am copilărit, pentru care credinţa nu însemna altceva decât să nu spele şi să nu calce duminica şi nici în zilele cu cruce roşie-n calendar, ori în ce zile să mănânce de dulce şi în care nu, fără să aibă însă habar de ce toate astea. Şi pot să pun pariu oricând şi cu oricine că niciunul dintre naivii ăştia, tot mai mulţi, parcă, pe zi ce trece, n-au înţeles nici măcar o literă din Biblia pe care, la fel ca mama mea, au citit-o şi de cinci ori.
Toate astea ţin la noi fiindcă suntem poporul care nu mişcă un deget, dar stă cu mâna întinsă şi cu ochii la cer, să i se întâmple o minune. Dacă plouă, se roagă să se oprească. Eu prefer, totuşi, să deschid umbrela. Abia apoi, eventual, mă rog la Dumnezeu să nu mă lovească trăsnetul.
Iar acum mi-am pus problema dacă nu cumva, fără să vreau, şi eu manipulez, dar în sens invers. Nu de alta, dar nu ştiu dacă aţi observat că toate editorialele mele se termină rău. În afară de ăsta, care parcă nu se termină nicicum.
Adrian CRÂNGANU