Get Adobe Flash player

Fiii Stelelor Căzătoare

Vizualizari: 690

          Într-o noapte, nu demult, după ce m-am întors de pe-o parte pe alta de la căldură şi am sfârşit prin a mă consola cu ideea că n-am să pot adormi prea uşor, am aprins televizorul. M-am oprit la un film deja început, o aiureală, dar la ora aia la altceva n-am avut la ce să mă uit. Parcă toate tâmpeniile din lume îşi dăduseră întâlnire pe ecranul pe care m-am gândit că a cam venit vremea să-l mai şterg măcar niţel, chiar dacă e copilul vitreg şi nebăgat în seamă din casa mea. Au urmat câteva ore în care gândurile care mi-au bântuit noaptea au fost dintre cele mai felurite, neobişnuite şi chiar năstruşnice, aş putea spune.

În primul rând e vorba de film. Atât cât am putut să-mi dau seama din ce am văzut din el, o prostie, însă una care a reuşit să ajungă la partea din mine sensibilă la tot ceea ce înseamnă pelicule şi cărţi de anticipaţie. Subiectul, recunosc, e slăbiciunea mea, fiindcă dacă toată lumea mă vede ca pe un om cu picioarele pe pământ, eu ştiu că uneori, rar, ce-i drept, îmi mai permit luxul să lenevesc cu capul în nori. Aşadar, la un moment-dat, eroii filmului, un băiat şi o fată care, din câte am dedus, fuseseră fugăriţi de nişte creaturi extraterestre, au ajuns pe buza unei prăpăstii căreia nu i se vedea fundul, iar acolo li s-a dat să aleagă: ori se aruncă amândoi de bunăvoie în văgăună şi salvează în felul ăsta planeta, ori praful şi pulberea se-alege de Pământ. Eram cu degetul pe butonul telecomenzii, cât pe ce să schimb canalul, când ceva, nu ştiu nici eu ce anume, m-a făcut să mai zăbovesc câteva secunde pe programul la care mă uitam. Şi rău am făcut, fiindcă, în loc de un final ieftin, am avut parte de unul care m-a cam pus pe gânduri pentru tot restul nopţii. În loc să se sacrifice şi să se arunce, de mână, în hăul fără fund, tinerii s-au aşezat cuminţi pe nişte trepte, au trecut repede în revistă toţi prietenii şi toate cunoştinţele lor, s-au gândit puţin şi i-au spus creaturii venite din spaţiu că nu se merită să moară pentru omenire, ci odată cu ea. În momentul acela au început cutremurele, ploaia de meteoriţi, valurile uriaşe şi toate belelele care în filme aduc cu ele sfârşitul Pământului.

Nu pot să spun că imaginile acelea m-au ţinut treaz tot restul nopţii; insomniile mele se hrănesc cu mult mai mult de-atât. M-au făcut în schimb să mă gândesc la ceva ce tocmai citisem într-o revistă pe care nu reuşesc să-mi amintesc nici unde am găsit-o, nici unde am pus-o după aceea, un lucru la care mi-am promis că am să reflectez atunci când o găsesc câteva minute libere în viaţa mea.

Mi-e greu să-mi aduc aminte exact ce scria, fiindcă se foloseau nişte termeni ştiinţifici pe care, chiar dacă i-am înţeles în momentul acela, mi-ar fi imposibil să-i reproduc întocmai şi n-aş vrea să scriu prostii. În primul rând, acolo era vorba de ADN, iar mie cuvântul ăsta, în afară de faptul că-l văd ca pe o spirală colorată, nu-mi spune nimic altceva. Am reţinut totuşi că ADN-ul ar fi cel mai rezistent material purtător de informaţii care s-a descoperit până acum în Univers şi că el a fost codificat, cândva, cu foarte mult timp în urmă, de o specie extraterestră infinit mai inteligentă decât noi şi este testamentul prin care acei vizitatori ne-au lăsat moştenire o parte din cunoştinţele lor. Şi am mai înţeles – chiar dacă gândul mi-a dat fiori – că sunt, că suntem rezultatul unor inginerii genetice şi că putem să ne numim, pe drept cuvânt, Fiii Stelelor.

Articolul se termina cu ideea că, în momentul în care vom reuşi să înţelegem informaţiile codate în ADN, vom putea să ne cunoaştem şi Creatorul. Eu, unul, după ce m-am uitat atent în jurul meu, mă cam îndoiesc că mai avem timp. Din punctul meu de vedere nu suntem decât un experiment eşuat. Dovadă, tinerii din film şi treptele pe care ei s-au aşezat cuminţi, şi sfârşitul lumii care a fost punctual la întâlnirea cu ceea ce suntem azi.

Adrian CRÂNGANU

Traducere
Ultimele articole