Lupul Singuratic a luat numele Caransebeşului în Deşert


Caransebeşeanul Dan Paici, cunoscut şi sub numele de „Lupul Singuratic”, despre ale cărui călătorii exotice am relatat pe larg în ziarul nostru, s-a întors zilele trecute din ultima sa aventură, care s-a întins pe o perioadă de trei săptămâni şi a însumat o distanţă de 8.800 de kilometri. Este vorba despre cea de a XI-a ediţie a Raliului „Budapesta-Bamako”, care s-a desfăşurat în perioada 15 ianuarie – 5 februarie şi la care tânărul şi neliniştitul pensionar caransebeşean a participat împreună cu concitadinul său Ştefan Andronache, cu care a format echipajul „Draco – Lupul Alb”, pe întreg traseul cei doi fiind însoţiţi de „Doamna Verde”, o Dacie 1300 fabricată în anul 1982, cu care au reuşit să ajungă în punctul final al destinaţiei – capitala statului Mali.

La startul competiţiei s-au aliniat peste 100 de echipaje din mai multe ţări, printre care Ungaria, Estonia, Serbia, fostele republici iugoslave, Germania, Austria, Anglia, al cărei echipaj a participat într-un taximetru vechi, care a circulat pe vremuri pe străzile Londrei, România fiind reprezentată de „Draco – Lupul Alb” din Caransebeş, un echipaj din Cluj şi încă unul mixt, româno-maghiar. Maşinile care au pornit în cursă au fost de toate categoriile, de la Land Rover, cu tracţiune 4×4, la microbuze, camioane şi chiar motociclete. Înainte de start – ne-a spus Dan Paici, cu care am purtat o discuţie imediat după revenirea sa de pe Continentul Negru –, organizatorii au pus la cale un spectacol cu dansuri africane, probabil pentru a-i familiariza pe participanţi cu populaţia pe care urmau s-o întâlnească pe traseu.

Timp de trei zile, cele peste 100 de echipaje, împărţite pe patru categorii de vehicule, au străbătut Europa până în Spania, la Almeria, unde s-au îmbarcat pe ferry-boat, pentru a traversa Marea Mediterană, spre Maroc. Segmentul european al raliului n-a fost însă lipsit de peripeţii pentru cei doi caransebeşeni. „Noi am întârziat două zile, fiindcă am avut parte de nişte defecţiuni. Prima a fost că s-a ars contactul. Era seară, eram într-o parcare, ningea şi era frig, şi n-am reuşit să-l repar atunci. Până la urmă am ajuns la un prieten în Germania, a doua zi ne-am dus la un atelier, ne-a făcut-o neamţul, ne-a reglat amestecul de carburanţi, dar am rămas surprins de faptul că, atunci când am vrut să-i plătesc, mi-a spus că, dacă ajung la finish, să-i trimit banii, şi dacă n-ajung, să nu-i trimit nimic. În Spania – asta e a doua întâmplare –, am rămas pe autostradă, pe la 11 noaptea, din cauză că, deşi i-am schimbat rulmenţii aici, înainte de plecare, cel de la roata din spate s-a gripat. Am tras pe dreapta, n-am putut să scoatem roata, au venit cei de la Drumuri, au pus semnalizatoare, a doua zi am găsit un atelier auto, am reparat-o, dar am plecat abia pe la 4 după-amiaza, pentru că nu reuşeam să găsim corespondentul spaniol pentru rulmentul de Dacie. Am ajuns pe la două noaptea în Almeria, dar am traversat Mediterana abia la 10 dimineaţa. Am ajuns la Nador, ne-au puricat la vamă, şi în Maroc a trebuit să alergăm pe autostradă, ca să-i prindem pe ceilalţi din urmă, şi i-am ajuns undeva pe lângă Agadîr. De acolo, am mers împreună cu ei”, a spus Lupul Singuratic.

Participanţii la raliu nu se deplasau în bloc, ci fiecare cum considera de cuviinţă, după ce primeau de la organizatori coordonatele locului de campare peste noapte. De cele mai multe ori, cei doi caransebeşeni au dormit în cort, dar s-a întâmplat să înnopteze şi la câte un hotel sau la o pensiune. „I-am spus colegului meu că trebuie neapărat să-i ajungem din urmă pe ceilalţi, fiindcă grupul funcţionează altfel decât un echipaj singur. În Europa e altceva, am mers 3.000 de kilometri în trei zile, dar e altă situaţie decât în Africa. Acolo trebuie să mergi cu cârdul, cu trupa. Am dormit vreo două nopţi în deşert, păziţi de gardă înarmată”, a mai spus Dan Paici.

Caransebeşeanul a mai povestit că a fost frapat de faptul că, dacă în Maroc, care e o ţară totuşi civilizată, benzina costă un euro litrul, în Africa de Vest, care e un teritoriu administrat de Maroc, preţul scade la jumătate, tocmai în ideea de a atrage în zonă populaţie care să colonizeze ţinutul. Zidurile din jurul aşezărilor – a mai spus Lupul Singuratic – nu au rol de apărare, ci sunt ridicate pentru a opri nisipul purtat de vânturile deşertului.

„După ce am ieşit din Maroc, am intrat în «Ţara Nimănui», în drum spre Mauritania, şi acel ţinut chiar că e ţara nimănui, la cum arată. Mergea fiecare pe unde putea, pe nişte pietre, în jur o sumedenie de maşini abandonate, iar după vreo 5 kilometri ajungi în Mauritania, unde sunt nişte bordeie şi te-aşteaptă ăia cu puşca. Diferenţa dintre vama din Maroc şi cea din Mauritania e ca aceea dintre o vilă şi o cocioabă. Am ajuns în Nouakchot, capitala Mauritaniei, şi atunci mi-am zis că românii care cârcotesc cât de rău e la noi, ar trebui duşi acolo o săptămână. Când s-ar întoarce în România, ar zice că aici e Raiul pe pământ, că nu există loc mai frumos… Dacă în exterior şoselele sunt curăţate de nisip, în oraşe nu se intervine deloc. Ca şi circulaţie, dai de motorete, măgari cu câte o căruţă mică după ei, maşini, taximetre, oameni pe jos, magazinele, după sistemul arab, au totul pus în faţă, acoperind trotuarele, şi nu există lege, toţi au prioritate, în afară de pietoni. La toate astea se adaugă căldura şi o înghesuială de nedescris”, a mai povestit Lupul Singuratic.

Călătorind cu Dacia, cei doi nu au putut intra pe anumite porţiuni de drum, fiindcă roţile săpau în nisip şi maşina rămânea suspendată, aşa că au fost nevoiţi să ocolească pe şosele asfaltate. De asemenea, organizatorii i-au sfătuit să nu meargă noaptea. La întrebarea „de ce?”, Dan Paici a răspuns: „Exista riscul să dea peste tine nişte tipi călare pe motociclete, cu AKM-ul în mână, care să te ciuruiască. E vorba de tuaregi, care nu respectă nicio regulă, un fel de popor al deşertului care nu respectă nicio frontieră, şi de diferite triburi care se războiesc între ele”. Pentru protecţia participanţilor, din 20 în 20 de kilometri erau puncte ale Armatei care cereau fişa cu datele personale şi, dacă totul era în regulă, puteai să pleci. Altfel… Dan Paici preferă să nu se gândească la ce s-ar fi întâmplat.

„Mauritania e una dintre cele mai sărace ţări din lume. Pe tine, ca alb, oamenii de-acolo te văd ca pe o pungă cu bani. Pentru albi totul e mai scump. Singurul preţ fix e la pompa de benzină. În rest, totul e negociabil. Ţigările sunt atât de scumpe încât se vând la bucată, nu cu pachetul”, a mai spus caransebeşeanul.

Când raliul a ajuns în Mali, consulul Ungariei, ca ţară organizatoare, i-a întâmpinat pe participanţi şi a facilitat înregistrarea actelor, pentru ca totul să meargă mai repede. La Bamako, echipajul caransebeşean a întâlnit doi români care lucrau pentru ONU şi, prin mijlocirea lor, au donat „Doamna Verde” unei şcoli din capitala ţării, aşa cum am promis la plecare, iar Dan Paici şi Ştefan Andronache au revenit în ţară cu avionul.

Şi cum cei aproape 9.000 de kilometri petrecuţi în scaunul maşinii nu i-au prea priit la spate, pentru a scăpa de dureri Lupul Singuratic a spus că va participa şi anul acesta la Tour International Danubien, pe care în 2015 l-a străbătut în totalitate, dar acum nu pe cei 2.500 de kilometri, ci măcar pe o bucăţică. Ocazie cu care, poate, îi achită şi neamţului reparaţia…

Adrian CRÂNGANU