Get Adobe Flash player

Efta Botoca

Lăutari de altădată

Efta Botoca

Pasiunea pentru muzică este cunoscută în Banatul timişean ca o preocupare permanentă, încă din vremuri străvechi. Se poate vorbi de un adevărat climat muzical, specific bănăţean. Cei care au întreţinut de-a lungul vremurilor acest climat au fost muzicanţii ţărani. Ei au cultivat şi păstrat muzica populară, nu ca pe o simplă îndeletnicire profesională, ci au cântat din pasiune la nunţi, botezuri, petreceri, onomastici, rugi, hore, baluri. O caracteristică generală a vechilor muzicanţi bănăţeni a fost darul, dar şi meritul lor de a şti să transmită, în cea mai veritabilă formă, creaţia muzicală a ţăranilor noştri, ei înşişi fiind ţărani. Primul lăutar cunoscut în Jebel, dar şi cel mai vestit în acea perioadă, a fost ţăranul Ioan Stoia, poreclit Boghici (1889-1944). Un alt lăutar născut în Jebel, în anul 1895, şi decedat în 1969, a fost Ion Laica.

Cel mai important lăutar, cel care a scos la iveală multe din melodiile specifice repertoriului instrumental vechi din Jebel şi din satele din jur, a fost însă renumitul violonist Efta Botoca. El s-a născut la 23 septembrie 1925, în localitatea Jebel, din părinţii Petru şi Icoane Botoca, de profesie agricultori. A mai avut doi fraţi mai mici, Aurel şi Petru. Efta Botoca şi-a petrecut copilăria şi câţiva ani ai tinereţii în Jebel. De mic a îndrăgit vioara. Unchiul Nicolae, care a fost căsătorit în Unip, venind odată în vizită la fraţii din Jebel, a adus şi vioara cu el. Copilul Efta nu s-a mai dezlipit de lângă ea. Şi-ar fi dorit şi el una, dar de unde bani?! Tata Petru, care era ţaran sărac – cu puţin pământ –, mai lucra din când în când la moara şi presa de ulei din localitatea Liebling, alături de fratele Nicolae. Până una-alta, micuţul Efta cânta din beţe suprapuse, imitând vioara şi arcuşul. Aceste beţe au fost înlocuite cu tulpini de porumb (tulei), pe care le-a scrijelit înte-un anume fel şi scoteau un scârţâit.

Într-o zi, un om din sat i-a propus lui Tata Petru să-i cumpere de la el o vioară – trei sferturi –, cu un preţ redus, care i-a rămas în urma morţii singurului său copil. Mica vioară a înlocuit beţele şi tulpinile de porumb. Efta avea doar şase ani când a început să cânte la vioară. A învăţat singur. Îngâna câte un cântec, pe care căuta să-l transpună cu degetele pe corzile viorii. După un timp, interpreta şi după fluierat melodii propuse de tatăl său, care de multe ori îl acompania cu banda (banda, ca instrument, era violoncelul; din el era scos popicul, sau piciorul de susţinere, dintre pereţi, ca să sune mai tare; avea numai trei corzi, şi acelea erau din maţe de oaie răsucite şi uscate), într-o manieră numită dublu-ritmic, o tehnică muzicală interesantă şi bine executată. În toamna anului 1933, a început clasa întâi la şcoala primară din localitate, avându-l învaţător pe Trăilă Păpaş (1907-1993), fiu al Jebelului. Fiind în clasa întâi, ştia să cânte destul de bine la vioară. De instrumentul sau nu s-a despărţit nici la şcoală. În pauze cânta, stârnind astfel uimirea colegilor de clasă şi chiar a celor mai mari. Încă din şcoală s-a împretenit cu Gheorghian (Goghi), fiul notarului din Jebel – Dimitrie Roşu –, care avea pian şi cu care cânta aproape zilnic.

Din 1924 până în 1944, director la şcoala din Jebel a fost învăţatorul Adrian Pitic (1888-1957), venit de la Naidăş – un excelent viorist –, care l-a introdus pe copilul Efta în tainele viorii, făcând astfel cunoştinţă cu notele muzicale. În 15 septembrie 1935, episcopul de atunci al Caransebeşului, dr. Vasile Lăzărescu, a sfinţit biserica din Stamora-Română (Timiş). Pe lângă oficialităţi şi invitaţi, a fost şi prefectul din acea vreme, dr. Dimitrie Nistor. După ceremonia religioasă a urmat o masă festivă, la care a participat şi micul taraf al lui Nicolae Botoca de la Unip (unchiul lui Efta). Prezent a fost şi copilul-minune – Efta Botoca – de numai 10 ani. După recitalul susţinut, Efta a fost felicitat de cei prezenţi, dar în mod deosebit de prefect, care l-a cinstit cu bani.

În anul următor, 1936, când a fost în clasa a III-a, s-a dus din proprie iniţiativă, învingându-şi timiditatea, la târgul din Jebel, unde au venit muzicanţi vestiţi din Ciacova (Laioş) şi Pădureni (Georgică Luca). Fiecare din ei cânta la câte o şatră. A venit şi Luţă Ioviţă cu taraful lui. Copilul Efta s-a dus la o margine a târgului, unde nu cânta nimeni, şi a început să le arate celor de-acolo ce ştie. Ca să fie văzut de toţi admiratorii, a fost urcat pe o masă. Au venit să-l vadă şi să-l asculte muzicanţii din Ciacova, Pădureni, dar şi Luţă Ioviţă. Pentru el a fost o mare izbândă. Fiind micuţ de statură, copiii l-au poreclit Chiş. Datorită talentului său a fost iubit de intelectualii comunei: preotul Liviu Surlaşiu, fratele mai mare al lui Lucian (dirijorul de mai târziu al Operei şi decan al Facultăţii de Muzică din Timişoara), medicul Aurel Drăgan, învăţătorul-director Adrian Pitic, învăţătorul Trăilă Păpaş şi notarul Dimitrie Roşu.

Tata Petru a fost sfătuit de cei mai sus menţionaţi să-l trimită pe Efta la Şcoala Normală din Timişoara, pentru a-l face învăţător. Sfaturile au fost bune, dar pentru a merge la şcoală în Timişoara îi trebuiau bani. Clasa a IV-a a făcut-o la orfelinat, în Timişoara. Notarul Dimitrie Roşu, cunoscând situaţia familială a lui Efta, i-a acordat o bursă pentru continuarea studiilor. La Şcoala Normală l-a întâlnit pe profesorul şi compozitorul Ioachim Perian, care i-a recomandat să urmeze şi Conservatorul comunal din Timişoara. S-a înscris la Conservatorul comunal, la Clasa de vioară a profesorului Eugen Cuteanu (1900-1968), unde s-a întâlnit cu disciplina, exactitatea intonaţională şi acurateţea interpretativă. Cu profesorul Cuteanu a studiat vioara timp de doi ani, cu mai multe întreruperi (lipsa banilor şi boala). Bursă nu a mai primit, şi nici Şcoala Normală nu a terminat-o. După aceea, până a fi luat în armată, a cântat în banda unchiului său, Nicolae Botoca. Din banda respectivă a făcut parte şi tatăl său, Petru Botoca, ca băndaş.

Efta a mai cântat şi în banda lui Ion Laica, din Jebel. Cele două bande erau tocmite cu anul, adică erau angajate timp de un an să cânte la horă, în fiecare duminică, în sărbători şi la baluri. Plata era în cereale, şi nu în bani. În timpul verii, seara, se adunau la Casa Naţională băieţi şi fete, unde se cânta şi se dansa. Efta cânta la vioară, alături de Goghi Roşu (ajuns mai târziu medic veterinar) – acordeon, Petru Rasa (ajuns mai târziu inginer) – saxofon, Andrei Tullius (ajuns mai târziu inginer) – acordeon, şi Doru Drăgan (ajuns mai târziu medic uman) – tobe. Renumite au fost şi serenadele dedicate fetelor.

Într-o vară, însoţit de bunul său prieten, Goghi, s-au dus în localitatea Moniom, lângă Reşiţa, la un jebelean, pe nume Micu Sugariu, care era acolo şef de haltă la cantonul CFR. În Moniom, seara, s-au dus la birt, unde Efta a auzit pentru prima oară, de la un lăutar bătrân, doina Mărie, Mărie: Mărie, Mărie, Spune-mi dragă mie, Care floare-n floare, Noaptea pră răcoare. Această doină a fost cântată mai târziu de Efta cu orchestrele din Bucureşti. În primăvara anului 1947, Goghi Roşu, care era student la Facultatea de Medicină Veterinară din Capitală, l-a chemat pe Efta la Bucureşti. Efta a răspuns invitaţiei. Studenţii din Banat, veniţi în Bucureşti, căutau restaurantele unde cântau lăutari bănăţeni. La restaurantul Ceaiul bănăţenilor, Efta a făcut cunoştintă cu mari violonişti, ca Ion Luca Bănăţeanu, Moise Belmustaţă, Ionel Budişteanu, Emil Gavriş.

Tot în acel an, Efta, împreună cu Goghi, au pregătit câteva melodii populare din Banat şi s-au prezentat la Radiodifuziune, unde director era marele Matei Socor. Au fost ascultaţi de două comisii, iar a treia comisie a fost prezidată chiar de Matei Socor. Au trecut şi de aceasta şi au cântat la Radiodifuziunea Română timp de 15 minute. Efta Botoca la vioară, iar Goghi Roşu l-a acompaniat la pian. Aşa a fost debutul artistic al lui Efta Botoca.

La 1 noiembrie 1947, a fost încorporat în armată la Timişoara, în Regimentul 5 Infanterie Voluntar Purtat, venit de la Vâlcea. Cu trei luni înainte de liberare, au fost mutaţi în Bucureşti, la Leu, pe Cotroceni, şi liberat în 3 octombrie 1949. Armata a facut-o împreună cu Andrei Anton Roşu şi Ion Cristoreanu. În 1951, a plecat la Bucureşti din proprie iniţiativă. Acolo a fost ajutat şi sprijinit de doi bănăţeni – Moise Belmustaţă şi Ion Luca Bănăţeanu. Cu ajutorul celui din urmă a plecat, cu Orchestra experimentală a Institutului de Folclor, în Berlin, la Festivalul Internaţional al Tineretului. Datorită talentului său, marele dirijor Ionel Budişteanu l-a luat, prin concurs, în acea orchestră, devenită Barbu Lăutaru. În acea orchestră a cântat până în 1970.

În anul 1954, părinţii săi au vândut casa din Jebel, mutându-se la Timişoara, în cartierul Fratelia. Din acel moment, Efta a mai venit foarte rar la Jebel. Aici i-a avut pe mătuşa Livia Codobei şi pe fiul acesteia, verişorul Ion, care l-a ajutat foarte mult, şi pe prietenul din copilărie Efta Lifa. În 13 septembrie 1955, s-a căsătorit cu Elena Lica. Din păcate, n-au avut copii. În anul 1968, Orchestra „Barbu Lăutaru”, făcând un turneu prin ţară, a venit şi la Jebel, unde a susţinut un program artistic. Sala Căminului cultural a fost arhiplină, datorită prezenţei lui Efta cu orchestra. După program, jebelenii mai apropiaţi ai lui Efta au oferit o masă tuturor membrii lor orchestrei. Efta a rămas la Jebel peste noapte, la mătuşa sa, Livia Codobei (sora tatălui său), iar a doua zi i-a făcut o vizită, aceasta fiind şi ultima, bătrânului lăutar Ion Laica, cu care a cântat în perioada adolescenţei. Ion Laica i-a cântat la vioară câteva melodii vechi, iar Efta le-a înregistrat pe bandă de magnetofon. La plecare, Ion Laica, care nu avea copii, i-a dăruit lui Efta bătrâna sa vioară. În perioada anilor 1970-1971, a cântat în orchestra Ansamblului „Rapsodia Română”, iar între anii 1971 şi 1972, în Orchestra de muzică populară a Radioteleviziunii Române. Din 1972 până în 1988, a cântat în mica, dar excepţionala Orchestră a maestrului Gheorghe Zamfir, alături de alţi doi bănăţeni: Aurel Dorin Cuibaru şi Pavel Cebzan. De-a lungul anilor, a cântat sub bagheta mai multor dirijori de renume, ca Ion Luca Bănăţeanu, Ionel Budişteanu, Victor Predescu, Nicu Stănescu, Florian Economu, Radu Voinescu, George Vancu şi Gheorghe Zamfir. (Va urma)

Ştefan ISAC

Traducere