Get Adobe Flash player

E război!

Am trecut până acum – vorbesc din 1990 încoace – prin nici nu mai ştiu câte campanii electorale şi toate, în ochi mei, au însemnat câte un război. N-am fost niciodată în linia întâi, fiindcă niciodată n-am făcut politică. Nu sunt bun de-aşa ceva, cum nu sunt potrivit, de exemplu, să fiu medic, pentru că nu-mi place sângele, sau pilot de avion, din cauză că mi-e frică de înălţime. Îmi cunosc foarte bine limitele, iar a mă înscrie într-un partid ar fi însemnat să mi le depăşesc, şi n-am vrut să fac asta. Dar, chiar aşa, stând pe margine cu o agendă, un pix, un reportofon şi-un aparat de fotografiat la-ndemână mereu, mă uit la mine şi mă văd ca pe un soldat plin de răni şi cicatrici, lăsate de schije şi gloanţele trase din tranşeele politice. În atâţia ani, n-aveam cum să scap neatins. Ameninţările m-au lovit în plin, iar dezamăgirile mi-au ţiuit, ani de-a rândul, pe la urechi. De-acolo de unde îl privesc eu, războiul ăsta se vede altfel decât la televizor.

Nu ştiu cum s-a întâmplat să-mi amintesc, exact în clipa asta, de cu totul altceva. M-am gândit, o clipă, că eu am crescut legănat uşor de poveştile citite în cărţi, nu zgâlţâit de clipurile de pe internet. Nu mai ţin minte foarte bine când, au trecut mult prea mulţi ani de-atunci, dar cred că prin şcoala primară, când ne jucam în jurul blocului şi, uneori, prin vacanţe, chiar şi-n curtea şcolii, de-a cauboii şi indienii, eram nu doar plin de cutezanţă, ci şi drept, blând şi îngăduitor. Dacă-mi prindeam duşmanul, în funcţie de rolul pe care-l jucam, nu-l împuşcam sau nu-i luam scalpul şi nici nu-i tăiam beregata. Mărinimos, îl iertam, iar el, a doua zi, făcea la fel cu mine, dacă picam în capcană. Ne-am cruţat întotdeauna vieţile, ba chiar cu unii m-am şi făcut frate de cruce. Azi sunt medici, directori, infirmieri, ingineri sau lăcătuşi. N-ar fi ajuns niciodată dacă, acum vreo 40 de ani, le-aş fi tras un glonţ în scăfârlie sau le-aş fi făcut vreun buzunar în stomac cu ditamai cuţitoiul care-mi atârna la cingătoare.

Mai apoi am învăţat ce-nseamnă nobleţea şi onoarea, ajutat de Cavalerul Pardaillan şi cei trei muschetari, şi chiar credeam, pe vremea aceea, că-n viaţă ajunge să-mi crestez duşmanul pe obraz, iar el, recunoscător, n-o să-mi poarte pică, ba, mai mult, o să-mi devină cel mai bun prieten. Mi-aş fi dorit să am un cal în loc de bicicletă, şi să pornesc la luptă, în loc să merg la şcoală.

Nici când am fost tânăr, n-am fost mai copt la minte. Am citit „Nimic nou pe Frontul de Vest” şi mi-am imaginat că solidaritatea şi înţelepciunea îşi găsesc un ascunziş chiar şi-n iadul unui război mondial. Iar când am aflat că Baronul Roşu, chit că era neamţ, nu l-a mitraliat în aer pe aviatorul englez căruia i se stricase mitraliera şi se căznea s-o repare cu un ciocan, ci l-a salutat cu mâna la tâmplă şi a zburat mai departe, era să cad cu scaun cu tot de admiraţie şi încântare.

Sven Hassel m-a mai adus cu picioarele pe pământ, cu cărţile lui despre Al Doilea Război Mondial, dar şi lui i-au mai scăpat nişte întâmplări de toată lauda, care – îmi ziceam eu –, dacă chiar au fost adevărate, au făcut ca iadul celălalt, mult mai fierbinte, să aibă şi nişte izvoare, plăpânde, ce-i drept, de omenie.

Din păcate, acum nu mai sunt la vârsta poveştilor, nici măcar a cărţilor de aventuri. Mai rău, nu mai sunt nici la vârsta cititului. Nu mai am timp de el. Sunt, în schimb, la vârsta ultimului război, cel electoral. Acum, săbiile sunt cu mult mai ascuţite, armele au un calibru infinit mai mare, colţii sunt mai lungi şi muşcăturile mai adânci. Pe la urechi îmi ţiuie promisiunile, iar vorbele aruncate din tranşee mă rănesc ca nişte schije şi din nou sângerez, fiindcă nu pot să-mi uit lecturile. Şi nu ştiu dacă Ambulanţa va veni în 11 decembrie sau dacă, aşa cum îi e obiceiul, va întârzia puţin. Adică vreo patru ani.

Adrian CRÂNGANU

Traducere