Get Adobe Flash player

Locul din spatele porţii


Câteodată, când, rar, ce-i drept, n-am altceva mai bun de făcut, mă gândesc la tot felul de lucruri, care mai de care mai năstruşnice. De exemplu, acum vreo oră, în tren, mi-a trecut prin cap întrebarea a ce miroase fotbalul. Pe moment n-am ştiut să-mi răspund, fiindcă niciodată nu mi-am dat seama. După două gări, am ajuns la concluzia că a totul şi a nimic. E greu să găseşti cuvintele potrivite prin care să explici asta, dar eu cred că puţin a ploaie, puţin a vânt, a zăpadă, a soare, a transpiraţie, a ben-gay, a înjurături, şi mai mult a iarbă şi a dragoste. A toate la un loc.
Nasul meu e obişnuit demult cu mirosurile astea şi aproape că nu-şi mai dă seama de ele. Le-a învăţat în anii în care s-a plimbat pe coridoarele vestiarelor sau a stat cuminte în spatele porţii, pe gazon, în timp ce mâna scria fazele în agendă, ori, împreună cu ochiul, făcea fotografii. N-are rost să mă mai ascund în spatele pseudonimului, dar cel care scrie rubrica de sport la ziar eu sunt. Mi-am ales, mai demult, un alt nume cu care să semnez, nu din laşitate ori de frică, ci pur şi simplu pentru că, atunci când redactorul sportiv mi-a plecat de la ziar, am vrut ca în caseta tehnică să fie mai multe nume. Nu-mi pare rău pentru ce am făcut atunci, ba, mai mult, chiar zâmbesc la gândul că sunt mai cunoscut pentru cronicile sportive decât pentru editoriale. Când mi-am dat seama de asta, am şi spus că am ajuns să mă bată pseudonimul. Cam trist pentru un ziarist, dar nu mai pot schimba nimic acum, şi, sincer, nici nu vreau. Ar însemna să-mi şterg singur zâmbetul, şi aşa destul de rar, de pe faţă.
Deci, cum spuneam, cred că ştiu cam a ce miroase fotbalul şi chiar şi ce gust are. De acolo de unde stau eu 90 de minute, plus altele vreo 15 cât mă fâţâi pe la vestiarele arbitrilor ca să iau foile cu jucătorii, eu îl trăiesc altfel decât din tribune sau tolănit în fotoliu, în faţa televizorului. De aceea, astăzi, în tren, m-am făcut avocatul lui. Nu cer nicio plată pentru asta, vreau doar să îndrept părerea strâmbă pe care am tot auzit-o, în ultimul timp, despre el.
Unii spun că e slab. Alţii, că e de nicio culoare. Asta, în cazul cel mai fericit în care nu-i înjură pe fotbalişti cât e meciul de lung. Pe arbitri şi eu îi mai înjur, însă doar rar şi asta e altă poveste. Pe jucători, însă, niciodată. E drept că scriu despre campionate mici, despre echipe fără pretenţii şi despre fotbalişti care joacă mai mult din plăcere şi ambiţie, decât pentru vreo carieră la care nu mai visează demult, şi mulţi au râs de mine pentru asta. Mă consolez cu ideea că îi apăr pe cei care uneori o fac pentru doar 10 lei. Atâta poate să le dea Primăria după meci.
Pe oamenii ăştia îi judecă spectatorii cu prea multă cruzime câteodată. Eu, de acolo, din spatele porţii, unde stau cuminte cu vesta verde pe mine, cu şapca neagră pe cap şi cu aparatul de fotografiat atârnat la gât, îi văd altfel. Vara, beau apă din sticla portarului şi mai vorbesc cu el când mingea e în cealaltă parte a terenului. Când nu văd până acolo, să le desluşesc numerele de pe tricouri, îl mai întreb cum îl cheamă pe unul sau altul dintre coechipierii lui. De cele mai multe ori habar n-are, îmi spune că nu se cunosc între ei, că abia de dimineaţă s-au strâns, cu chiu, cu vai, pentru o echipă. Pe unii îi ştie doar după porecle, şi atunci zâmbesc iar – Felie, Ghindă, Maşină, Clătită, Melache sau Euro. Dar oamenii ăştia sunt, fără să-şi dea seama, perfuziile care mai ţin în viaţă fotbalul nostru mic, şi înjurat, şi de nicio culoare.
Mă uit la ceas şi mă gândesc că e vremea să pun punct. O să mă închei la fâş până sus, strâns în jurul gâtului, fiindcă s-a cam lăsat frigul, o să-mi verific acumulatorii aparatului de fotografiat şi o să plec. În jumătate de oră, acolo unde mă duc eu, o să miroasă a fotbal.
Adrian CRÂNGANU

Traducere