Get Adobe Flash player

Spiritualitate

De la „Cunoaște-te pe tine însuți!”, la pocăința adevărată către Dumnezeu

Vizualizari: 282

În Antichitatea grecească acest precept era foarte respectat în societatea elenă, în special în rândurile filosofilor, încât a ajuns sa fie uzitat ca normă generală, atât în cultura antică elenă, cât și în cultura universală a omenirii. „Gnothi seauton!”, adică „Cunoaște-te pe tine însuți!”, a fost atât de încetățenit în cultura greacă, încât Platon îl amintea într-unul din „Dialogurile” sale, probabil în 388 î. H., ca fiind gravat pe frontispiciul Oracolului din Delphi închinat zeului Apollo. Platon chiar amintea că preceptul inscripționat era unul din cele mai vechi, aparținând „Celor șapte înțelepți ai Greciei Antice”.

Însă cel care a consacrat acest precept a fost Socrate, profesorul lui Platon. Acesta arăta că prin „gnothi seauton” omul trebuia să fie temperat și cumpătat în toate și trebuia să își cunoască propriile limite și puteri. Astfel, cunoscându-și propriile limite și virtuți, omul putea ajunge la înțelepciune și putea deveni un om virtuos, atât în fața zeilor, cât și în fața societății. În timp, preceptul a fost înțeles ca un îndemn, ca omul să devină conștient de propria măsură, să nu se compare cu zeii, și să caute adevărul și valoarea pentru ca spiritul să se dezvolte armonios. Continuă să citești

Originea şi cauza suferinţei

Vizualizari: 273

Calea care duce la viaţa veşnică este strâmtă şi grea, aceasta fiind arătată atât prin exemplul sfânt al Domnului, cât şi prin învăţătura Lui. Domnul le-a spus dinainte ucenicilor şi prietenilor Săi şi celor ce l-au urmat că în lume, adică în viaţa pământească, necazuri vor avea (cf. Ioan 16,33; 15,18; 16,2-3). De aici înţelegem limpede că tristeţea şi suferinţa sunt îngăduite de Dumnezeu în timpul vieţii pământeşti pentru adevaraţii Lui robi şi slujitori.

Dar de ce se întâmplă aceasta? De ce tristeţea şi suferinţa, împreună cu bolile care le însoţesc, sunt „îngăduite” pentru noi? Învăţătura Sfinţilor părinţi ne arată cum trebuie înţeleasă suferinţa în contextul stării primului om creat şi apoi a căderii lui în păcat.

Dintru început nu a existat suferinţă, nici boală, nici moarte. Omul era „străin păcatului, necazurilor, grijilor şi nevoilor fireşti” (Sfântul Simeon Noul Teolog). Dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătuit „ar fi ajuns la cea mai desăvârşită slavă şi, schimbaţi fiind, s-ar fi apropiat de Dumnezeu… iar bucuria şi desfătarea de care ne-am fi umplut atunci, prin comuniunea dintre noi, ar fi fost cu adevărat de negrăit şi dincolo de cugetarea omenească”, mărturiseşte tot Sfântul Simeon. Şi dacă n-ar fi existat suferinţă, nu ar fi existat nici boală şi, prin urmare, n-ar fi mai fi fost nevoie de ştiinţă şi medicină.

„Dar atunci când omul a fost ademenit şi înşelat de diavol… Dumnezeu s-a apropiat de om, aşa cum se apropie un doctor de un bolnav” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Dumnezeu s-a pogorât în Eden, în răcoarea serii, şi a strigat: „Adame, unde eşti?” (Facere 3,9). Prima Lui manifestare faţă de om după păcatul neascultării nu a venit ca din partea unui Judecător răzbunător, ci ca din aceea ca a unui Doctor înţelept, în căutarea pacientului Său, „fiindcă Dumnezeu, când află un păcătos, nu se gândeşte cum îl poate face pe acesta să plătească, ci cum îl poate îndrepta, făcându-l mai bun”, afirmă tot Sfântul Ioan Hrisostom. Continuă să citești

„Tabăra din inima satului” în Episcopia Caransebeșului

Vizualizari: 380

Departamentul de Tineret al Episcopiei Caransebeșului a organizat, în perioada 3-9 februarie, în localitatea Marga, sesiunea de formare a voluntarilor din cadrul programului „Tabăra din inima satului”. Acţiunea s-a desfă­șurat cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Lucian, Episcopul Caran­sebeșului, în parteneriat cu Casa Corpului Didactic Caraș-Severin și cu sprijinul Asociației Tinerilor Ortodocși din Banatul de Munte și al Centrului de Tineret Moniom.

Scopul acestei tabere a fost formarea voluntarilor care vor participa, în vara acestui an, la programul de tabere intitulat „Tabăra din inima satului”, organizat de Episcopia Caransebeșului pentru copiii și tinerii din parohiile rurale ale eparhiei. Sesiunea de formare a voluntarilor, desfășurată pe parcursul a şapte zile, și-a propus să familiarizeze participanții cu sarcinile și responsabilitățile pe care le presupun calitatea de voluntar tabere, precum și să livreze tinerilor participanți conceptul de tabără, care va sta la baza organizării mai multor astfel de activități în satele eparhiei în vara acestui an. Echipele sunt alcătuite din 5-7 voluntari de fiecare tabără, sub îndrumarea unui coordonator, ce vor desfășura activități educative specifice taberelor de vară, în localitățile rurale ale eparhiei. Durata acestor tabere este de 3-5 zile, timp în care voluntarii, alături de preoții și profesorii din parohiile-gazdă, vor desfășura diverse activități cu copiii și tinerii, de la ateliere artistice, jocuri și concursuri educative, până la cateheze interactive, ateliere pro-vita sau ateliere de comunicare. Continuă să citești

Puterea credinței în societatea de astăzi

Vizualizari: 420

Îndată după ce a fost creat omul de către Dumnezeu, prima acțiune pe care a făcut-o acesta, potrivit lui Mircea Eliade, a fost să privească în sus. De aceea filosofii greci l-au numit pe om „antropos”, adică „cel care privește în sus”. Prin aceasta se demonstrează că omul nu poate conviețui fără Dumnezeu, pentru că i-a fost sădită în suflet căutarea Acestuia. Oricât s-ar strădui ateii și necredincioșii să demonstreze că Dumnezeu nu există, nu fac decât să se mintă doar pe ei, pentru că sufletul uman tânjește după apropierea de Creator.

Așa cum apa este considerată sursa vieții pe pământ, pentru că natura nu poate viețui fără ea, căci altfel s-ar usca toate plantele și ar rămâne fără viață, tot așa omul nu poate viețui fără credința în Dumnezeu, pentru că ar fi ca un pământ sterp în care ar crește numai buruieni. Marele scriitor rus Dostoievski a scris: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci orice ar fi posibil”. De aici rezultă că o societate fără Dumnezeu și credință ar rupe barierele moralității şi ar decădea mai jos decât animalele. Dar se pune problema: câți mai au credință nestrămutată în Dumnezeu, într-o societate secularizată și secularizantă? Oare câți creștini mai au în ziua de azi credința cananeencii în Domnul Hristos, care, fiind respinsă în aparență de Mântuitorul, a cerut vindecarea pentru fiica ei (Matei 15, 21-28)? Căci o credință puternică și nestrămutată, dacă poate muta munții din loc, cu siguranță că poate îmblânzi pe Dumnezeu. Continuă să citești

Episcopul Miron Cristea, Cetăţean de onoare al judeţului Caraş-Severin

Vizualizari: 363

În organizarea Consiliului Județean Caraș-Severin, luni, 4 februarie, în Sala de ședințe a Palatului Administrativ din Reşiţa a avut loc festivitatea de decernare a titlului de „Cetățean de Onoare al Județului Caraș-Severin” unui număr de patru personalități, promotoare ale valorilor culturale și spirituale bănățene. Este vorba despre Episcopul Miron Cristea și Episcopul Martir Dr. Valeriu Traian Frențiu, cărora titlul le-a fost acordat post-mortem, Î.P.S. Timotei Seviciu, Arhiepiscopul Aradului, Decan de arhierie al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, și Preasfințitul Alexandru Mesian, Episcop român unit,greco-catolic al Eparhiei de Lugoj.

Patriarhul dr. Miron Cristea s-a născut la 18 iulie 1868, în orașul Toplița (astăzi în județul Harghita), într-o familie de țărani români și a primit la botez prenumele Ilie. După mamă, provenea dintr-o familie greco-catolică.

A făcut studiile la Gimnaziul săsesc din Bistrița (18791883), la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud (1883-1887) și apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1887-1890). După finalizarea examenului de bacalaureat și absolvirea Academiei Teologice din Sibiu în anul 1890, Ilie Cristea a fost numit învățător-director la Școala confesională românească din Orăștie. După un an, Mitropolia din Sibiu l-a trimis cu o bursă să studieze la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta (18911895), unde a obținut la 15 mai 1895 titlul de Doctor în filologie. Continuă să citești

Săptămâna spirituală: Pocăința

Vizualizari: 378

Una din însuşirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotştiinţa Sa, prin care toate le ştie şi de toate poartă grijă. Această ştiinţă atotcuprinzătoare nimiceşte ştiinţa şi înţelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).

Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos cuprinde întreaga natură. Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curățească pentru că Îl întâlnește pe Sfântul Sfinților. Pocăința este părăsirea cărărilor rele, a gândurilor rele și dorințelor lor, și întoarcerea pe calea cea nouă: calea lui Hristos. Dar cum să se pocăiască omul păcătos până ce nu-L întâlnește pe Domnul în inima sa și nu își cunoaște rușinea?

Căința este durerea pentru amăgirea în care s-a complăcut păcătosul. Durerea de sine duce la deznădejde și la pierzare dacă nu merge mână în mână cu rușinea și cu frica de Dumnezeu. Fericitul Augustin a simțit aceasta de moarte, care l-ar fi ucis dacă nu ar fi ajuns degrabă la rușine și la frica de Dumnezeu. Continuă să citești

Cerc pastoral-misionar pe Valea Bistrei

Vizualizari: 251

Preoții din cadrul Cercului pastoral-misionar Valea Bistrei s-au reunit marți, 29 ianuarie, în biserica Parohiei ortodoxe Băuțarul Inferior din Protopopiatul Caransebeș.

Prima parte a programului întâlnirii a debutat la biserică, unde s-a săvârșit slujba Acatistului Sfinților Trei Ierarhi. Au slujit în sobor părintele paroh Trandafir Silvășan, părintele Adrian Socaci de la Parohia Bucova și părintele prof. dr. Vidu-Marius Vasiloni de la Parohia Băuţarul Superior.

În cea de-a doua parte au fost susținute două referate cu privire la istoricul comunității parohiale: părintele Romulus Frîncu a prezentat „Micromonografia Parohiei Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul – Băuțarul Inferior”, iar părintele paroh Trandafir Silvășan a susținut comunicarea „Istoricul vechii biserici din cimitirul Parohiei Băuțarul Inferior (1847-1936)”. Ca lăcaş de închinăciune, care a deservit, până în anul 1811, şi obştea unită a Băuţarului Superior, s-a folosit o bisericuţă de lemn, înălţată în anul 1788. Aceasta era succesoarea altei ctitorii din bârne, de la începutul secolului al XVIII-lea, menţionată doar în tabelele Comisiei de conscriere Buccow din anii 1761-1762. În anul 1839 s-a iniţiat construirea unui edificiu mai trainic, din piatră; lăcaşul, situat în mijlocul cimitirului, a fost finalizat abia în anul 1847. Aceasta a dăinuit până în anul 1936. Lăcaşul de cult actual, cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie”, a fost construit în alt loc, din piatră şi cărămidă, în stil baroc-vienez, obișnuit în Transilvania, între anii 1927-1928, după planurile arhitectului Constantin T. Purcariu din Lugoj, de către „antreprenorii” Enrich Finz şi Iosif Ternovici. Continuă să citești

Recunoștința față de Dumnezeu

Vizualizari: 382

Dacă nu putem înțelege cum anume sufletul nu poate viețui nici o clipă fără Dumnezeu, nu putem înțelege cum nici trupul nu poate trăi nici o clipă fără aer. Dacă nu știm de ce Dumnezeu cere ascultare de la oameni, să ne dăm seama de ce părinții cer ascultare de la copiii lor, regele de la supuși, comandantul de la soldați. Dacă nu știm de ce Dumnezeu cere recunoștință de la oameni, să vedem de ce părintele cere recunoștință de la copiii săi. De ce stăruie tatăl ca fiul său să se plece cu mulțumită pentru orice lucru, mic sau mare, pe care îl primește de la părinți? Îi îmbogățește cumva mulțumescul copiilor, sau îi face mai puternici ori mai cu vază în ochii lumii? Nu, nicidecum. Dar atunci nu este ciudat că, necâștigând nimic de pe urma recunoștinței, părinții își îndeamnă mereu copiii la recunoștință, și nu numai părinții evlavioși fac lucrul acesta, ci și cei mai puțin credincioși? Continuă să citești

Inima curată

Vizualizari: 425

Omul care și-a curățat inima va dobândi o mare și neprețuită bunătate. Inima are ochi, după învățătura Sfintei Scripturi: „Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeți care este nădejdea la care v-am chemat, care este bogăția slavei moștenirii Lui, în cei sfinți” ( Efeseni 1,18). Acești ochi se curățesc precum spune Sfântul Vasile cel Mare: „De vreme ce s-au curățat ochii, ca atunci când ies murdăriile din ochi, poate acela să vadă buna slavă a lui Dumnezeu”. Poate vedea care este binele și care este răul, care este folosul și care este paguba, care este adevărul și care este minciuna.

Un alt rod bun al inimii curate este curățirea tuturor celorlalte părți ale omului, și mai ales a celor cinci simțuri. Sfântul Isaac Sirul ne descrie aceasta: „Inima este cea care cuprinde și cârmuieşte simțurile, este rădăcina lor. Dacă rădăcina este bună, și simțurile vor fi curate”. Omul cu această inimă curată devine locaș al lui Dumnezeu, deoarece, așa cum frumos spune Sfântul Macarie Egipteanul în Omiliile duhovniceşti: „Dacă atunci când un stăpân vine să locuiască într-o casă, iar aceasta este murdară, se curăță, se aranjează, se împodobește, se parfumează, cu cât mai mult atunci când este vorba de casa inimii noastre în care alege să rămână Însuși Domnul. Este nevoie de multă împodobire, pentru a putea intra într-însa să se odihnească Cel Preacurat și Sfânt. Într-o astfel de inimă se va odihni Domnul împreună cu toată Biserica cerească”. Continuă să citești

Traducere