Mai vârstnicii din Caransebeş, cei care mai țin minte anii în care deşteptarea şi stingerea, ca să folosesc termeni militari, se dădeau prin difuzoarele Staţiei de Radioficare Caransebeş, care îşi avea sediul lângă Catedrala de atunci a urbei, probabil îşi mai amintesc glasul primului crainic al postului, tânărul Nicolae Pârvu. Cei care l-am cunoscut ştim că avea o pronunţie şi dicţie bune, aptitudine nativă, pe care a ştiut s-o cultive şi s-o folosească. Neastâmpărat fiind, a ştiut să-şi folosească şi dorinţa de a se instrui şi, ca urmare, de a se situa pe trepte mai vizibile în faţa celor din jur. În mai 1953, când a fost promovat crainic-redactor, abia îşi terminase stagiul de ucenic, dar a continuat să fie harnic, mereu în mişcare, cu o privire limpede şi deschis în fața noului din realitatea imediată. Faptele arată că nu s-a mulţumit cu noua muncă în asemenea măsură încât să se limiteze strict la obligaţiile care-i reveneau. A citit, a observat, s-a informat şi a dat la iveală ştiri şi diverse articole, care au trezit interesul celor din conducerea ziarului regional „Drapelul roşu”. Consecinţa firească a fost aceea că, din 1962, Nicolae Pârvu a fost promovat, datorită calităţilor sale, ca redactor la oficiosul regional al partidului, din Timişoara.
De aici încolo, viaţa lui s-a aflat într-un permanent urcuş, atât ca poziţie socială, cât şi sub aspectul realizărilor publicistice, care spre apusul vieţii l-au împins pe tărâmul creaţiei literar-memorialistice. Datorită calităţilor sale, dar mai cu seamă dăruirii cu care înţelegea să muncească, pe lângă faptul că şi-a completat studiile, i-au fost încredinţate responsabilităţi în diverse domenii ale vieţii culturale. Aşa se explică faptul că, din 1979, va fi secretar general de redacţie la Studioul Teritorial al Radioteleviziunii Timişoara, căruia i-a rămas credincios slujitor cu cuvântul până la pensionare.
În răstimp, printre articole, şedinţe şi consfătuiri, şi-a încercat cu succes condeiul, lăsând în urmă-i câteva cărţi care consemnează legătura lui strânsă cu Banatul natal şi oamenii lui. Amintesc, pentru cei care l-au cunoscut, titluri ca: „60 de secunde de viaţă. La microfon Nicolae Pârvu”, Ed. Mirton, 1993; „Când amintirile încep să doară”, Ed. Helicon, 1995; „Dealul crucii” (volum omagial Florentin Cârpanu), Ed. Helicon, 1996; „Microfonul care ucide”, Ed. Mirton, 1998, şi „Mariana Drăghicescu”, a doua ediţie, revăzută şi adăugită, dedicată cunoscutei soliste de muzică populară, Ed. Mirton, 1998.
Nu greşesc cu nimic când afirm că Nicu a fost ca o flacără, care se încăpăţâna să ardă şi când vântul îi era potrivnic. Aşa se face că nu descuraja şi purta parcă o aură de optimism, de-a dreptul contagioasă pentru cei din jur. Şi-a trăit cu intensitate toate clipele, şi pentru asta i se cuvine un binemeritat respect, mai cu seamă acum, când l-am fi sărbătorit la a optzecea aniversare (s-a născut în data de 7 octombrie 1935). Din păcate, ceva dincolo de noi a hotărât ca sărbătoarea aceasta să fie cernită şi tăcută, aşa cum azi îi este amintirea.
Titus CRIŞCIU
