Get Adobe Flash player

Administraţia Caransebeşului, în perioada 7 noiembrie 1918 – 1 iunie 1919

Vizualizari: 827

În perioada premergătoare şi ulterioară Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Banatul – din punct de vedere politic, administrativ, social şi economic – a intrat sub incidenţa Convenţiei de Armistiţiu de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, încheiată între Antantă şi Ungaria, care stipula ca până la hotărârile Conferinţei de pace de la Paris să fie ocupat de trupe aliate franceze şi sârbeşti.

Pe de o parte, România făcea eforturi diplomatice intense pentru recunoaşterea dreptului său asupra întregului Banat istoric, pe de altă parte Serbia se aştepta – profitând şi de prezenţa sa militară în provincie – să devină stăpâna acesteia, iar Ungaria, în spiritul consecventei sale politici de a nu recunoaşte dreptul la autodeterminare al naţionalităţilor, nici măcar în provinciile unde populaţia nemaghiară era quasimajoritară, spera să rămână în continuare stăpână măcar în Banat.

În asemenea condiţii, Consiliul Naţional Român, constituit la Caransebeş în 25 octombrie/7 noiembrie 1918, a putut să-şi îndeplinească rolul său de autoritate politică şi administrativă doar până la sosirea în oraş a trupelor sârbeşti, fapt întâmplat la 23 noiembrie 1918. În textul Rezoluţiei comunicate locuitorilor oraşului se precizează că „Sfatul (Consiliul – n.a.) Naţional Român din Caransebeş, începând cu ziua de azi (7 noiembrie 1918 – n.a.), ca organ reprezentativ al românilor caransebeşeni, ia asupra sa apărarea drepturilor acestora, având cetăţenii oraşului a se supune întru toate dispoziţiunilor luate de acest sfat”. Pentru populaţia oraşului, autorităţile locale – care îşi arătaseră în perioada anterioară obedienţa faţă de Statul maghiar – nu prezentau nicio încredere şi, în consecinţă, au fost ignorate, chiar dacă şi-au exprimat dorinţa de colaborare cu Consiliul Naţional Român.

În perioada 7-23 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român din Caransebeş s-a preocupat de toate treburile importante ale oraşului: păstrarea ordinii publice prin Garda Naţională, care în doar câteva zile număra peste 200 de membri, asigurarea aprovizionării cu alimente şi stoparea speculei cu petrol şi sare, iar la 18 noiembrie a preluat în administrare spitalele din oraş, îngrijindu-se şi de toţi soldaţii răniţi aduşi aici. A pretins de la funcţionarii publici să folosească limba română în corespondenţa oficială, destituirea celor care nu vorbesc româneşte şi depunerea jurământului faţă de C.N.R.

Tot la 7 noiembrie 1918 s-a constituit şi Sfatul Militar Român Local, cu scopul „de a asigura viaţa şi averea singuraticilor”. În protocolul întocmit de Adunarea soldaţilor români dislocaţi în Caransebeş, care a aprobat înfiinţarea Sfatului Militar Român, se precizează că acesta „este organ executiv al Sfatului

Naţional Român Central, şi de datorinţă primordială îşi impune serviciul pentru restabilirea şi susţinerea ordinei şi a liniştei, reclamate de demnitatea naţională şi de realizarea prefacerilor în curgere”.

Garda Naţională, creată între 8-12 noiembrie din foşti ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi în Armata imperială, dispunea de armament important: 7 mitraliere, cca. 200 de arme, 3 camioane, 500 de garnituri de haine, cai şi trăsuri, care i-au permis să păstreze ordinea şi chiar să intervină, în situaţii mai delicate, şi în alte localităţi. Cazărmile din oraş au fost preluate fără nicio rezistenţă de la trupele maghiare încartiruite aici.

Printre obiectivele de maximă importanţă încredinţate Gărzii Naţionale a fost păstrarea în stare de funcţionare a gării, punct feroviar foarte important, în permanenţă aflându-se în incinta ei 2-3 ofiţeri şi 20 de gardişti.

Un rol important în constituirea Gărzii Naţionale şi întărirea autorităţii noilor instituţii administrative şi militare create în oraş l-a avut Ştefan Jianu, asesor şcolar la Episcopia Caransebeşului. Datorită curajului său şi a unui tact deosebit, l-a determinat pe comandantul Regimentului 2 staţionat în oraş să părăsească cât mai repede garnizoana, împreună cu trupele. Cu toate că în acel moment Garda Naţională nu ar fi putut să învingă trupele din cazarmă, determinarea cu care a pledat pentru părăsirea oraşului fără vărsare de sânge a croit drumul spre „dezarmarea unei întregi armate de nemţi şi unguri demoralizaţi”.

În ziua de 23 noiembrie 1918, trupele sârbeşti şi-au făcut apariţia în oraş, după ce la 20 noiembrie deja atinseseră linia Mureşului. Primite ca trupe aliate ale Antantei, încă din primele zile de la sosire s-au comportat ca trupe de ocupaţie, împiedicând pe cât posibil deplasarea delegaţilor şi celor care doreau să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Dorinţa lor, exprimată chiar în cercurile oficiale din oraş, era de a împiedica unirea Banatului cu România.

Prima măsură concretă luată de Armata sârbească în Caransebeş a fost desfiinţarea Gărzii Naţionale în zilele de 26-28 noiembrie. Ordinea în oraş urma să fie asigurată de aceste trupe, care doreau să intre în posesia armamentului şi a celorlalte bunuri care aparţineau Gărzii. Primind informaţii de la Alexandru Reichl – căpitanul de poliţie din oraş – despre aceste bunuri, comandantul trupelor sârbeşti a solicitat la 26 noiembrie date despre ele, iar la 28 noiembrie căpitanul Ioan Marin înştiinţează Poliţia că principalele bunuri sunt preluate de anumite familii, fără a menţiona ce s-a întâmplat cu armamentul.

Trupele sârbeşti din oraş constau din 12 de soldaţi, cărora li se adăugau câţiva ofiţeri conduşi de Panta Cvejici. Întreţinerea acestora a căzut în sarcina populaţiei oraşului. Un raport de la mijlocul lunii ianuarie 1919 menţiona că în timp de 18 zile s-a cheltuit cu întreţinerea Armatei sârbeşti 9.342 cor. 90 fileri, zilnic cheltuindu-se peste 600 de coroane. Administraţia locală fusese obligată să facă împrumuturi pentru acest efort bugetar suplimentar.

Conform unor situaţii statistice întocmite în perioada 1920-1928, trupele sârbeşti de ocupaţie au produs pagube Primăriei orăşeneşti, Uzinei electrice şi unor comercianţi din localitate, în valoare de 42.578,78 coroane, cele mai multe provenind ca urmare a neachitării produselor alimentare consumate.

În timpul ocupaţiei sârbeşti la Caransebeş, încheiată la 27 ianuarie 1919, cenzura practicată a vizat numai publicaţiile româneşti. La sfârşitul anului 1918, gazeta „Lumina”, condusă de dr. Cornel Corneanu, şi-a încetat apariţia ca urmare a intervenţiei reprezentanţilor militari sârbi. Mai grav a fost faptul că mulţi fruntaşi politici români au avut de suferit datorită prigoanei sârbeşti, printre ei aflându-se învăţătorii Gheorghe Neamţu şi Iuliu Vuia, precum şi avocatul Petru Florian, toţi trei remarcându-se anterior în cadrul Consiliului Naţional Român Local prin activitatea organizatorică desfăşurată şi în zonă.

Cu toate că populaţia Caransebeşului, prin impozanta delegaţie trimisă la Alba Iulia, a votat pentru unirea pe vecie a Banatului cu România, Consiliul Naţional din Banat, Bacica şi Varadin, cu sediul la Novisad (reprezentând naţiunea sârbă – n.a.) a pretins funcţionarilor români din aparatul de stat să depună jurământul de supunere faţă de Regatul sârbo-croato-sloven, printr-un document emis la 11 ianuarie 1919 şi adresat Consiliului Naţional Român din Caransebeş. Poziţia caransebeşenilor a fost remarcabilă – nimeni nu a depus un asemenea jurământ, care ar fi echivalat cu acceptarea altei subjugări naţionale.

În urma unor insistente demersuri ale fruntaşilor români din Caransebeş, trupele sârbeşti care înspăimântaseră populaţia locală prin comportamentul agresiv al soldaţilor au fost înlocuite cu cele franceze, întâmpinate de populaţie şi de autorităţile bisericeşti cu mult entuziasm.

Abia acum, în anumite limite, Consiliul Naţional Român şi-a reluat activitatea, fiind de un real folos pentru păstrarea ordinii în oraş.

Lunile februarie-aprilie 1919 nu aduc însă liniştea şi speranţa atât de dorite. Jandarmii maghiari, reîntorşi încă din luna ianuarie la vechile locuri de muncă, dar şi administraţia locală, care era obligată, aplicau în continuare ordinele Guvernului maghiar. În timp ce oamenii politici români din oraş, în frunte cu episcopul dr. Elie Miron Cristea, sunt urmăriţi în permanenţă de către jandarmii maghiari, au multă libertate de mişcare membrii Sfatului muncitoresc din oraş, votaţi de Organizaţia locală a Partidului Social Democrat din Ungaria. Între cei 16 membri ai Sfatului nu erau decât doi români, ceilalţi fiind maghiari, germani şi evrei.

Situaţia s-a agravat în oraş mai ales după data de 21 martie 1919, când s-a creat Republica Sovietică Maghiară, continuatoare, prin emisarii ei, a aceleiaşi politici de asuprire naţională şi de nerecunoaştere a aspiraţiilor poporului român, confirmate prin votul dat la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia.

Noile autorităţi maghiare au găsit un aliat în generalul Leon Farret, comandantul trupelor franceze de ocupaţie din Banat, împiedicând orice manifestare politică din partea românilor.

Încurajat de atitudinea ambiguă a generalului Farret, Sfatul muncitorilor din Caransebeş, care primise multe drepturi pe linie de stat, inclusiv utilizarea cazărmilor militare din oraş, a devenit în luna aprilie 1919 forţa politică cea mai influentă şi a impus ca trupa franceză condusă de căpitanul De Cabarus să fie retrasă.

În acel moment de mare gravitate, intelectualii caransebeşeni au intervenit pe lângă autorităţile comitatense din Lugoj, care, împreună cu câţiva ofiţeri francezi, s-au deplasat la Caransebeş pentru a linişti spiritele. Pe fondul agitaţiilor crescânde ale membrilor Sfatului muncitoresc şi nemulţumirilor tot mai mari ale locuitorilor români din oraş, în ziua de 22 aprilie, în urma unei mari întruniri româneşti care a avut loc la Primărie, s-a interzis activitatea Sfatului muncitoresc. Acesta s-a dizolvat la 7 mai 1919, iar prin Adresa Nr. 6003/14 mai 1919, vicecomitele Aurel Issekutz confirmă dizolvarea. Conform mărturiilor

învăţătorului Pavel Jumanca, marea manifestare de la Primărie, cu participarea masivă a ţăranilor români din oraş, a fost organizată „pentru scuturarea jugului comunist, adus pe capul nostru de Jandarmeria ungurească”. În aceeaşi zi de 22 aprilie 1919, social-democraţii au împrăştiat în oraş foi volante prin care

îndemnau populaţia la naţionalizarea întreprinderilor, înlăturarea paraziţilor societăţii (adică a intelectualilor şi a unor categorii de funcţionari publici – n.a.) şi instaurarea dictaturii muncitorilor.

Românii caransebeşeni au ignorat în această perioadă instrucţiunile şi ordinele Comandamentului militar francez din Lugoj de a nu utiliza „însemne şi steaguri din care să se poată deduce vreo apartenenţă naţională sau vreo afiliere politică”, fiindcă întrunirea sus-amintită a avut un profund caracter politic şi a exprimat dorinţa lor de a înlătura administraţia maghiară prea prezentă în oraş. Faptul este dovedit şi de cele două atenţionări primite de primarul Caransebeşului la 25 aprilie 1919 din partea vicecomitelui Aurel Issekutz.

În locul trupelor franceze retrase cu câteva zile înainte, în oraş au fost aduse altele, care de această dată nu au mai împiedicat manifestaţiile cu caracter politic ale românilor, care pretindeau nu numai instaurarea administraţiei româneşti, ci şi apărarea altor interese legitime ale momentului, printre care integritatea teritorială a Banatului, ca provincie aparţinătoare Statului român. În acest sens, s-a permis ca, la 19 mai, să se organizeze în curtea cazărmii militare o mare adunare populară pentru a susţine nedivizarea acestei provincii.

Evoluţia tratativelor din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din perioada martie-mai 1919 şi stabilirea, chiar provizorie, a frontierei dintre România şi Statul iugoslav au dat undă verde Consiliului Dirigent Român de a instaura administraţia românească în zona aflată sub controlul trupelor franceze. În acelaşi timp, trupele sârbeşti îşi exercitau controlul în partea de vest a Banatului, inclusiv la Oraviţa şi Moldova Nouă, fiind interesate de a păstra oraşul Timişoara în zona sa.

În ultima decadă a lunii mai 1919, avocatul George Dobrin din Lugoj a fost numit de către Consiliul Dirigent Român ca prefect al judeţului Caraş-Severin, întregit cu teritoriul Zonei franceze, întinsă până la Aradul Nou. Luptătorul român, cunoscut pentru ţinuta sa naţională încă din vremea Memorandumului, s-a întors la 25 mai de la Sibiu la Lugoj cu mandatul de prefect, iar la 28 mai vicecomitele Aurel Issekutz a fost obligat să-i predea acestuia administraţia judeţului şi la insistenţele comandantului francez, generalul De Tournadre.

Pe fondul acestor speranţe renăscute se vor întruni la 28 mai membrii Consiliului Naţional Român din Caransebeş, în frunte cu Andrei Ghidiu, dr. Petru Barbu, dr. George Labonţiu ş.a., luând la cunoştinţă conţinutul protocolului întocmit cu ocazia adunării ţărănimii române din Caransebeş, care a pretins ca administraţia orăşenească să treacă în stăpânire românească şi hotărând ca acel important document să fie înaintat noului prefect spre a grăbi înfăptuirea acestei doleanţe legitime.

Un moment de referinţă, aducător de speranţe că visul românilor bănăţeni de a se uni efectiv cu ţara va fi realizat, a fost cel din zilele de 30-31 mai 1919, când la Lugoj şi, respectiv, Caransebeş au sosit primele eşaloane de jandarmi români, contribuind la crearea unei stări de spirit în consonanţă cu idealurile formulate anterior.

În zilele următoare, prefectul George Dobrin va purcede la instalarea noilor autorităţi române în judeţul Caraş-Severin, la 1 iunie aflându-se la Caransebeş. Primarul Friederic Pauck, reconfirmat de prefect, considera această zi ca un „act istoric”. La instalarea noilor autorităţi a participat şi noul subprefect Ioan Baltescu, în prezenţa lor atât primarul cât şi ceilalţi „oficianţi magistratuali” depunând jurământul de fidelitate faţă de Statul român. S-a înregistrat şi o excepţie: punerea în disponibilitate a şefului Poliţiei locale, Alexandru Reichl, prea docil faţă de trupele sârbeşti de ocupaţie şi faţă de Jandarmeria maghiară. În locul lui Alexandru Reichl a fost numit şef al Poliţiei Cornel Jucu din Lugoj, posibil după 20 iunie, când în noua sa calitate participă la şedinţa Consiliului local.

Începând cu 1 iunie, limba română „s-a introdus ca limbă oficioasă în întreaga administraţie magistratuală” din oraş.

Consolidarea autorităţii Statului Român nu se putea face fără prezenţa Armatei Române în Banat, care în oraşul Caransebeş a intrat în zilele de 21-22 iulie 1919, moment sărbătoresc trăit plenar de populaţia urbei. Având în frunte pe generalul Bucur Badescu şi pe colonelul Petru Bucică, trupele Regimentului de Infanterie 3 Olt, considerate acum ca o structură firească între instituţiile Statului Român instaurate în provincie, au consfinţit pentru totdeauna unirea firească cu România pregătită de înaintaşi.

Constantin BRĂTESCU

Traducere