Get Adobe Flash player

Uimirile mele

Meseria de ziarist e frumoasă dintr-o mulţime de motive şi, dacă ar fi după mine, pe primul loc l-aş aşeza pe acela că, dacă supravieţuieşti suficient de mulţi ani în ea, ai ocazia să vezi locuri şi să auzi lucruri de care altminteri habar n-ai fi avut că există ori că le poate rosti cineva. Cred, adică nu cred, sunt sigur că, orice s-ar întâmpla, cititorii nu află niciodată totul. Uneori e greu să descrii în cuvinte frumuseţea pe care o vezi sau o trăieşti ca ziarist, oricât de bine ai stăpâni vorbele, alteori mizeria din oameni te doare atât de tare încât preferi să sângerezi singur şi să o opreşti în tine, ca să nu-i mai răneşti pe alţii cu ea, iar câteodată ţi se interzice pur şi simplu să scrii despre ceva, dar astea sunt cazuri rare. Iar uneori, când n-am altceva mai bun de făcut, stau şi mă gândesc că puţine sunt lucrurile care nu mi s-au întâmplat şi chiar mai puţine acelea care să poată să mă mai mire.

De când fac meseria asta, am văzut de toate. Îmi amintesc perfect cum, într-o dimineaţă, în drum spre locul unde trebuia să fac o documentare, chiar m-am frecat la ochi şi am întors capul într-o parte, fiindcă nu-mi venea să-mi cred urechilor că băieţelul zdrenţăros de vreo cinci-şase ani care mergea în echilibru pe o şină de cale ferată, cu braţele desfăcute în cruce, spunea clar şi răspicat că astă-noapte văzuse râuri de ciocolată.

Am fost, apoi, să fac un reportaj la o mânăstire de maici. Erau vreo cincisprezece de toate, eu singur, ne priveam pe furiş, eu încercând să aflu, ele probabil să uite, dar la vremea aceea n-am înţeles asta. Mi s-a făcut, cred, milă, atunci când stareţa nu a vrut să mă lase să stau de vorbă cu ele, fiindcă le-aş fi tulburat, aşa mi-a spus. Azi nu mă-ndoiesc că aşa s-ar fi întâmplat. Eu eram tânăr, ele şi mai tinere, nişte copile care fugeau şi se ascundeau exact de lumea pe care o întruchipam eu.

Mai târziu, peste alţi câţiva ani, am coborât în mina de la Anina, la cota minus 1.100 de metri, cea mai mare adâncime din Europa. Acolo, jos, curgeau apele pe mine, exploziile de deasupra făceau să-mi vibreze dinţii şi cizmele de cauciuc cu care fusesem obligat să mă încalţ, iar minerii care mă salutau la fiecare pas, molcom, cu „Noroc bun!”, m-au făcut să simt o căldură frumoasă în jurul inimii.

Interesant a fost şi la ospiciu, chiar foarte interesant. Când am intrat, pe aleea principală un nebun care se credea popă cânta fonfăit, citind dintr-o vechitură de almanah şi cu o furculiţă în mână în loc de cruce, iar mai departe, pe o bancă, o fetiţă care mânca o ciocolată cu tot cu staniol şi se legăna de la brâu în sus ca un pendul m-a întrebat, senină, dacă nu vreau s-o înfiez, fiindcă altfel nu putea să plece de-acolo. Am intrat în vorbă cu infirmierii şi ei mi-au arătat un pavilion unde ziceau c-ar fi mai bine să nu intru. De dimineaţă duseseră acolo doi bărbaţi. Îi prinseseră la marginea pădurii, unul mânca melci cruzi, iar celălalt dăduse gata pe jumătate un şarpe care, când au ajuns ei, încă mai mişca.

De aceea spuneam că am văzut de toate de când fac meseria asta. Chiar şi aşa, mi-e greu să înţeleg ce se petrece în ultimul timp. De întâmplarea cu cei doi nebuni mi-am adus aminte când am văzut că fostul director al Închisorii Periprava, acolo unde deţinuţii mâncau şerpi şi şobolani, a dus-o împărăteşte în ultimii 27 de ani şi că abia săptămâna trecută l-au întemniţat. La fel a trăit şi un alt monstru, pe care l-au închis abia acum vreo şase luni.

Asta mă face să cred că încă mai am de stat în meseria asta, că mai am multe de văzut de-acum înainte. Şi ceva îmi spune că uimirile mele sunt abia la început.

Adrian CRÂNGANU

Traducere