Get Adobe Flash player

 Ţara pe care o doare la bască

Vizualizari: 1223

Atunci când s-a pus problema de scris, în mine au existat întotdeauna două persoane. Într-un fel m-am exprimat în romane, în povestiri ori în piesele de teatru, şi în cu totul alt mod în articolele din ziare, chiar dacă în editorial împrumut, mai mult sau mai puţin, din fiecare. Când a venit vorba de proză, mi-am permis să fac tot ce mi-a trecut prin minte, să mă joc cum am avut eu chef cu ideile, cu oamenii, cu viaţa şi cu moartea. Uneori am împins joaca până într-acolo încât nici mama, care mă cunoştea cel mai bine, să nu mai ştie cât e adevăr şi cât e imaginaţia mea la mijloc în tot ce citea din cărţile mele. Au fost şi situaţii când, oricât m-am chinuit să o conving că nu mie mi s-au întâmplat lucrurile povestite în cărţi, n-am reuşit. Am tras concluzia, atunci, că ştiu să mint bine, dar nu m-am mândrit niciodată cu asta şi nici nu m-am folosit, decât foarte rar, de uşurinţa cu care tocmai descoperisem că pot păcăli oamenii.

Cât priveşte articolele din ziar, ele sunt cu totul altceva. În ele am spus întotdeauna adevărul, sau cel puţin adevărul meu, aşa cum îl înţelegeam eu, şi-mi place să cred că o fac bine, la fel cum ştiu să şi mint frumos. Uneori ideile mele deranjează, câteodată chiar supără, dar, după ce explic cum stau lucrurile din punctul meu de vedere, am observat că cei care mă citesc nu mai sunt chiar atât de porniţi, iar eu pun asta pe seama faptului că găsesc acolo mare parte din gândurile lor, cărora n-au putut să le dea însă o formă precisă.

La fel am să procedez şi de data asta. Am să spun exact ce cred, şi am să încerc să şi explic de ce văd eu situaţia aşa, şi nu altfel. În primul rând, n-am să vorbesc despre rezultatele alegerilor de duminică. În privinţa asta, am eu teoria mea, una care n-are nicio legătură cu cele ale colegilor mei de breaslă de la Bucureşti, plătiţi cu bani grei să spună pe la televiziuni tot felul de lucruri în care nu cred nici cât negru sub unghie. Eu mi-am propus să scriu azi despre ţara care n-a votat, despre milioanele de oameni care s-au ascuns ori au fugit de viitorul României.

Ziceam, la început, că în ziar îmi permit luxul să scriu doar adevărul. Aşa am să fac şi acum, şi nu din ceea ce am auzit, ci, mult mai simplu, am să spun exact ceea ce am văzut, ani întregi, în jurul meu. La mine pe stradă, de exemplu, un sfert dintre femei, cel puţin, sunt plecate dincolo, la babe, iar bărbaţii lor stau cât e vara de lungă cu burţile la soare, joacă table, beau bere şi mănâncă seminţe, şi habar n-au pe ce lume trăiesc, nu ştiu dacă e luni sau marţi, iunie sau iulie, dar mai ales nu-i interesează. Primesc câteva sute de euro în fiecare lună fără să mişte un deget şi asta e tot ce vor de la viaţă. Copiii lor şi-ai doamnelor au 30 de ani, dar n-au lucrat o jumătate de oră şi, din câte mi-am dat seama, nici n-au de gând s-o facă vreodată. Stau pe terase şi-n cluburi până le pică ochii-n gură de somn şi de plictiseală, schimbă maşina la doi ani, dar n-au nici cea mai vagă idee cine e primar, prefect, prim-ministru sau preşedinte, ba, mai mult, cred că n-au auzit în viaţa lor de-aşa ceva. Sunt copiii inculţi, găunoşi, obraznici şi aroganţi ai banilor picaţi din cer. Iar ele, doamnele care se nimeresc să prindă vreo votare când vin pe-acasă, mi-au spus verde-n faţă că România nu mai e ţara lor. Au dezmoştenit-o, fiindcă nu le-a pus lumea la picioare, aşa cum şi-au dat seama, din păcate prea târziu, că merită. Pe alte străzi am auzit că e chiar mai rău, jumătate dintre femei sunt plecate, iar în alte oraşe dezastrul ar fi şi mai mare. Dar şi bani mai mulţi, şi nesimţire şi prostie pe măsură.

Restul, până la 10 milioane, e ignoranţă. Şi indolenţă.

Din clipa asta, aştept deranjul şi supărările.

Adrian CRÂNGANU

Traducere
Ultimele articole