Din pelerinajul Corului Catedral ,,Gheorghe Dobreanu”
Am aflat de la maica Stareţă Ierusalima Ghibu, că Mânăstirea Râmeţ este una dintre cele mai mari din Transilvania, fiind o vatră străveche de rugăciune şi cultură, zidită cu dragoste şi jertfă, unde de sute de ani este preamărită şi apărată dreapta-credinţă. Străjuită de culmile stâncoase ale Munţilor Trascăului, mânăstirea este localizată pe raza comunei Râmeţ, judeţul Alba, într-un cadru natural plin de poezie, lumină şi culoare, care te sustrage oricărei descrieri şi te poartă mai presus de simţul comun.
La început, a fost aici o adevărată sihăstrie a eremiţilor care trăiau în peşterile munţilor din jur. Cercetările istorice făcute la Mânăstirea Râmeţ atestă că vechea biserică este chiar biserica zidită de călugării eremiţi în secolul al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea. Din această epocă, sihăstria eremiţilor devine mânăstirea eremiţilor, prima şi cea mai organizată mânăstire din Munţii Apuseni, care dăinuie până în zilele noastre.
Cea dintâi referire documentară o aflăm în secolul al XIV-lea, după inscripţia de la 1377, în limba slavonă, descoperită în 1966 pe al treilea strat de pictură din biserica veche: ,,Am scris eu păcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Crişul Alb, cu încuvinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377), luna iulie 2”. De-a lungul veacurilor, o serie de domnitori şi mitropoliţi au contribuit la ocrotirea şi sprijinirea acestui sfânt lăcaş, cum ar fi: Matei Corvin – 1486, Radu Vodă cel Mare – 1506, Mihai Viteazu – 1600. Marea prigoană împotriva Ortodoxiei româneşti, declanşată peste toată Transilvania între anii 1750 şi 1756 de necruţătoarea împărăteasă a Imperiului Austro-Ungar, Maria Terezia, a afectat şi Mânăstirea Râmeţ. A fost distrusă parţial în 1762 de armatele imperiale ale generalului Bukov. La scurt timp după refacerea ei, la 1785 este distrusă din nou, fiindcă credincioşii antrenaţi de călugări au participat efectiv la răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Luptând, au mărturisit, în ciuda tuturor prigoanelor, credinţa drept mărturie.
Începând din anul 1792 până în 1940, viaţa monahală a fost întreruptă, iar până în 1955 mânăstirea a fost locuită de monahi, vestiţi în acele vremuri prin viaţa lor de mare sfinţenie. În 1955 este transformată în chinovie de maici care, prin muncă şi rugăciune neîncetată, au încercat să vieţuiască în duhul locului, păstrând cu sfinţenie rânduiala monahală, tradiţia îmbogăţită prin evlavie.
Viaţa bisericească din mânăstire este lovită, fără milă, de regimul comunist. În anul 1959, mânăstirea este desfiinţată, interzicându-se săvârşirea slujbelor, maicile fiind alungate din mânăstire până în 1969. Dumnezeu a rânduit pentru Mânăstirea Râmeţ un sobor întărit în suferinţe şi în aşteptarea Reîntoarcerii. În toţi aceşti ani grei, maicile au fost sprijinite de părintele duhovnic Dometie Manolache, neobosit în zelul său de a-şi îndeplini sfintele rosturi.
După reîntoarcerea maicilor, mânăstirea a cunoscut o perioadă de dezvoltare. Au început să se renoveze clădirile vechi şi să se construiască altele noi, impuse de necesităţile vremurilor. Din înălţimea turnului clopotniţei, sunetele clopotelor adună la rugăciune din ce în ce mai multe surori întru credinţă şi credincioşi dornici de a se împărtăşi de cuvântul lui Dumnezeu.
Cu voia Bunului Dumnezeu, cu rugăciunile Sf. Ghelasie şi prin osârdia vieţuitoarelor, a binefăcătorilor acestui lăcaş, s-a ridicat în perioada 1982-1992 noua biserică, cu hramul ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. (Va urma)
Pagină realizată de Ştefan ISAC
