Pustiul din noi


Mi-ar fi plăcut să închei 2014 cu sufletul senin şi împăcat. A fost unul dintre anii mei buni, cum demult n-am mai avut. Nu spun că problemele m-au ocolit, fiindcă n-au făcut-o, dar parcă n-au fost nici atât de multe, nici atât de mari ca în alţi ani. Pe de altă parte, nu cred că am avut mai mulţi bani în buzunar sau în cont, nu la asta mă gândeam când am spus că n-am dus-o prea rău în 2014, ci la faptul că am reuşit poate să citesc cu o carte în plus faţă de 2013, le-am dat celor dragi cu câteva ore mai mult din timpul meu şi-am fost măcar un pic mai aproape de ei decât până acum. Chestii mărunte, dar care, adunate, m-au făcut să ies pe plus, la prima vedere.

Şi, când eram cât pe ce să mă declar mulţumit de cum a decurs viaţa mea în 2014, în ultimele zile ale anului am primit un telefon de la un prieten foarte bun, care mi-a spus că are să-mi dea o carte atunci când o să ne întâlnim. Pe moment am crezut că e vorba de volumul lui, care trebuie să iasă de sub tipar săptămânile astea, şi editura s-a grăbit şi i l-a scos mai devreme. Înainte să-l întreb, mi-a explicat el că a găsit două cărţi într-un tomberon şi că una mi-o dă mie, iar pe cealaltă o păstrează el. Nu s-a pus să scormonească în mizerie, dar probabil că mai erau şi altele acolo. I-am răspuns că sunt de acord, ba chiar mă bucur să primesc cadou un asemenea gunoi şi să-l aşez la loc de cinste în casa mea.

Când am primit cartea, am mângâiat-o. Nu ca s-o şterg de mizerie, fiindcă o carte, oriunde ar sta, nu poate fi murdărită, ci ca să-i alin durerea. Mai aveam în bibliotecă un exemplar, primit cu dedicaţie, în urmă cu doi sau trei ani. Autorul nu era de prin părţile astea, dar a stat aici destule zeci de ani încât Caransebeşul să-l adopte şi să-l facă Cetăţean de onoare. Omul cu nume şi prenume de sfânt, care şi-a risipit sufletul şi talentul în 13 cărţi şi peste 60 de antologii, a murit anul trecut, de Sfântul Gheorghe, iar opera lui, de Sfântul Ştefan. Atunci s-au gândit urmaşii lui s-o arunce la gunoi, fiindcă ocupa, probabil, prea mult loc în casă, iar ei nu mai aveau unde să-şi pună borcanele cu murături sau cârnaţii şi şuncile aduse de la fum cu o zi înainte.

Am aşezat cartea, cu grijă, lângă sora ei geamănă, pe raftul bibliotecii. Nu am multe volume în ea, fiindcă eu mereu am împărţit şi-am dăruit cărţi aşa cum unii aruncă-n stânga şi-n drepata cu vorbe goale şi cu minciuni, dar de aia tot nu mă consider sărac. Poate să pară o prostie, dar eu mi-am măsurat întotdeauna bogăţia nu în ceea ce am primit şi am adunat, ci în ceea ce am dăruit.

Şi mai ştiu şi chiar înţeleg că nu toată lumea preţuieşte cărţile. Am învăţat asta pe pielea mea. Fiul meu, de exemplu, nu citeşte. Nu-l condamn pentru asta, ba nici măcar nu l-am dojenit vreodată. Mi-am dat seama la timp, cred eu, că nu-l pot smulge din braţele unei generaţii care a întors, cu dispreţ, spatele culturii. Nu pot să-l oblig să citească. Îi respect convingerile, şi respect şi cartea, neaşezând-o în mâinile cuiva care nu o doreşte. Fiindcă ştiu că ea simte lucrurile astea.

Nu-mi e greu să explic toate astea, ci mi-e greu să mă fac înţeles. Am încercat în fel şi chip, iar atunci când n-am mai avut argumente, am adus în discuţie Biblia şi am spus că dacă Dumnezeu ar fi vrut s-o citim pe desktop, ar fi găsit El o cale să-i lumineze pe Ioan, pe Luca sau pe Matei în aşa fel încât să inventeze calculatorul şi internetul acum două mii de ani… Dar, chiar şi aşa, am rămas cu o singură senzaţie: aceea că predic în pustiu.

Adrian CRÂNGANU