Muniţie de rahat


Mie, unuia, nu mi-a plăcut niciodată şi nu-mi place nici acum Bucureştiul. Nu-mi plac clădirile prea mari pentru gusturile mele poate îndoielnice, fiindcă am impresia că mă târăsc, mărunt, printre picioarele unor uriaşi care se încaieră şi care mă pot strivi, în orice clipă, ca pe o gânganie. Iar lumea de-acolo cu atât mai puţin îmi place. La prima vedere, oamenii par mai şlefuiţi decât, poate, restul românilor, dar dacă le dai la o parte tencuiala care le acoperă purtarea sau stai mai mult printre ei, nu poţi să nu vezi că tupeul fiecăruia e mai mare decât Casa Poporului, iar egoismului lor n-am reuşit să-i găsesc nici unitate de măsură, nici termen de comparaţie. Am simţit toate astea pe propria piele, atunci când m-am convins că promisiunile făcute într-un orăşel aruncat într-un colţ de ţară n-au nicio valoare pentru ei, iar cuvântul dat într-un moment când au nevoie de tine e egal cu zero peste două zile, când, după ce ai coborât din tren şi suni, pierdut, de pe peronul Gării de Nord, nici măcar nu-ţi mai răspund la telefon.

Cu toate astea, uneori parcă îmi pare rău că nu merg mai des şi nu zăbovesc mai mult prin Capitală, fiindcă am observat că vizitele astea îmi prind, totuşi, bine. Dacă aş fi avut vreodată frustrări vizavi de oraşul din provincie în care locuiesc, Bucreştiul mi le-ar fi risipit ca prin farmec. Norocul meu că n-am aşa ceva, şi cred că tocmai lipsa asta a mea de complexe m-a făcut să zâmbesc atunci când, în plin centrul oraşului, cred că undeva prin Piaţa Universităţii, mi-a trecut prin cap că de fapt nu merg pe trotuar, ci stau tolănit în faţa televizorului. Oriîncotro întorceam capul, vedeam câte-o mutră cunoscută, ba, în plus, era cât pe ce să mă lovesc de Cabral şi, după nici doi paşi, de Ilie Năstase. Spre ruşinea mea, trebuie să recunosc că pe celelalte câteva mii de vedete cu care-am dat nas în nas în niciun kilometru, cât m-am fâţâit pe-acolo, n-am ştiut de unde să le iau, dar mă gândesc că trebuie să fi fost Chef Florin Dumitrescu, mascatul de la Carla’s Dreams, frumoasele Jo, Ada, Amna, Inna, Anda Adam, Amy, ori Viorel Lis, Călin Popescu Tăriceanu, Nicolae Guţă, Dorian Popa, Bogdan Diaconu, Cove, Florin Salam, Ozana Barabancea, Victor Ciorbea, Daniela Crudu, cu toţii personalităţi, monumente, ce mai, ale culturii şi politicii româneşti, asupra cărora, în ignoranţa mea provincială, n-am fost în stare decât să arunc câte-o privire, fără să ţin minte locul pe care-l ocupă fiecare în Pantheonul românesc.

După cum am mai spus, nu-mi place Bucureştiul şi, chiar dacă fiul meu s-a mutat acolo şi uneori dorul de el mă doare, tot nu m-aş muta în Capitală. Mi-aş fi dorit să fiu, însă, joia trecută, măcar câteva ceasuri, în faţa Parlamentului. După ce m-aş fi îmbrâncit un pic cu jandarmii, aş fi intrat, probabil, în vorbă cu vecinii mei protestatari şi bănuiesc că le-aş fi povestit, pe scurt, cum am stat eu odată lângă un ditamai generalul. Le-aş fi zis că în 1982 eram în Armată la Batalionul din Satu Mare şi într-o zi ne-am pomenit cu comandantul Trupelor de Grăniceri în mijlocul platoului. Îl chema Vasile Milea, era înalt, cu părul alb, şi mirosea de la un kilometru a general. A şi murit pe măsură, în decembrie ’89, la Revoluţie, dar acolo, la Satu Mare, cu noi, soldăţimea proastă, n-a avut treabă; a măturat însă pe jos cu cadrele. Noaptea, ţin minte că m-am dus la maşina cu care venise şi m-am zgâit prin parbrizul în spatele căruia, pe un umeraş, stătea agăţat un veston cu epoleţi auriţi şi cu patru stele, brodate cu argint, care luceau în lumina lanternei…

Iar la sfârşit, după ce vecinii mei protestatari ar fi terminat muniţia de hârtie igienică cu care au împuşcat Parlamentul, mie mi-ar fi plăcut să stau până rămâneam singur şi, înainte de plecare, să trag apa.

Adrian CRÂNGANU