De multe ori m-am gândit, oare cum ar fi să am atâţia bani încât să nu mai trebuiască să scriu ca să-mi câştig pâinea, iar banii să fie atât de mulţi cât să-mi ajungă până la sfârşitul zilelor, ba chiar să mai rămână şi pentru vreo două, trei generaţii după mine. Bineînţeles că lucrul ăsta n-o să se întâmple în vecii vecilor, dar uneori îmi place să mă mai visez şi eu egalul lui Sebastian Ghiţă sau al altora la fel de deştepţi ca el, chiar dacă, în comparaţie cu ei, eu sunt prost de dau în gropi. Şi întotdeauna după ce mă trezesc din vis zâmbesc tâmp, cu atât mai mult cu cât răspunsul e mereu acelaşi: în ruptul capului nu mi-ar trebui nici banii, dar nici viaţa lor. Am învăţat, în ani, că atunci când te culci sărac, ai visele bogate şi dimineţile odihnite. A doua parte a răspunsului e probabil la fel de fără noimă ca şi prima, fiindcă bănuiesc că, oricâţi bani aş avea, n-aş renunţa niciodată la scris. Am făcut, de-a lungul vremii, sacrificii mult prea mari în numele lui, ca să renunţ la el pentru nişte amărâţi de bani pe care n-am pus niciodată nici cel mai mic preţ. Asta fiindcă dacă nu i-am avut atunci când am fost copil, şi nici când am fost tânăr, n-am cum să le simt, tocmai acum, lipsa.
În plus, aici mai e vorba şi de altceva, mai complicat, cred, dar ca să mă pot face mai uşor înţeles trebuie să spun că rudele dinspre partea mamei au fost întotdeauna foarte multe, am avut mereu o groază de unchi, de mătuşi şi de verişori. Cu toate astea, cel puţin neamurile de-o vârstă cu mine nu ne-am iubit niciodată, nici cât negru sub unghie. Cei mai mulţi au fost şi sunt oameni bogaţi, unii chiar putred de bogaţi, şi poate, mă gândesc, răceala dintre noi a plecat tocmai de la invidia dintre unii şi ceilalţi. Nu ştiu sigur, fiindcă eu de prea puţine ori am vorbit atunci când ne întâlneam cu toţii, pentru că mereu eram privit ca o ciudăţenie, ca un fel de lighioană sălbatică, una care nu prea avea ce căuta între ei, cei care dădeau ochii peste cap din te miri ce şi cărora nu le mai ajungeai cu prăjina la nas. Norocul meu e că niciodată n-am fost singur în războiul ăsta, fiindcă neamul ăsta mare care nu se poate suferi a avut întotdeauna două oi negre – eu şi verişorul meu Ionică. Prin buzunarele noastre bătea mai tot timpul vântul, pe noi ne durea în cot de aerele pe care şi le dădeau ceilalţi, uneori ne mai şi pileam amândoi exact atunci când nu trebuia, dar cred că cel mai tare îi deranja faptul că ţineam atât de mult unul la celălalt. Colac peste pupăză, Ionică nici nu lucra, iar atunci când nu avea ce să mănânce, se închidea în casă cu zilele, până îi aduceam eu vreun borcan cu ciorbă ori o cratiţă de varză călită sau fasole, dar, cu toate astea, muream de dragul lui. Era mai mare decât mine cu şapte ani, dar mi-a destăinuit, doar mie şi nimănui altcuiva, că el trăieşte pentru un ideal. Mai tot timpul era înconjurat de maldăre de almanahuri vechi de când lumea sau de reviste de ştiinţă şi tehnică, desena, făcea calcule cu ochii închişi şi mişcând din buze, şi meşterea tot felul de instalaţii din chibrituri, rotiţe scoase din măruntaiele ceasurilor cu cuc, sârmă, bile de rulment, mosoare ori curele din elastic de la chiloţi, pentru că visul lui era să construiască un perpetuum mobile. Partea cea mare a neamurilor, cea cu bani, îl considera sărit de pe fix. Eu însă, care ştiam de la şcoală că aşa ceva e imposibil, cum tot stăteam în preajma lui şi vrăjit de el, eram convins că e doar o chestiune de timp până ce Ionică va da la o parte cu unghia o piedică făcută dintr-o coajă de ou, şi instalaţia va porni ca să nu se mai oprească niciodată.
A plecat de lângă mine acum 14 ani, dar nu de altceva, ci pentru că pur şi simplu cred că avea nevoie de nişte puf dintr-o aripă de înger pentru invenţia lui, ca s-o facă s-o ia din loc. Fără nici un ban şi ca să nu se mai oprească nicicând, pentru tot aurul din lume.
Adrian CRÂNGANU
