Bănuiesc că puţină lume ştie că eu am scris două cărţi. Oamenii ştiu despre mine că sunt ziarist, mă văd mereu cu o geantă cât toate zilele pe umăr, cu aparatul de fotografiat atârnat de gât sau cu agenda şi reportofonul tot timpul pregătite, şi întotdeauna pe fugă, mereu foarte grăbit. Şi ca şi cum asta n-ar fi deajuns, şi ca ziarist sunt cunoscut mai degrabă ca şi cronicar sportiv decât, să zicem, ca jurnalist care scrie despre administraţie, cultură, sărăcie ori despre chestiuni economice. Nu mă deranjează deloc nimic din toate astea, din moment ce n-am mai scris o pagină de proză de nici nu mai ţin minte când. Ziarul rupe hălci mari din timpul meu, iar cărţilor care mi se înfiripă, când şi când, în minte, nu le mai rămâne nici cât să le ajungă pe o măsea. N-aş vrea să se înţeleagă din toate astea că mă plâng. Eu, doar eu am ales ca viaţa mea să arate aşa, şi nu altfel.
Cu toate astea, am reuşit totuși să scriu două cărţi. S-a întâmplat cu mult timp în urmă, când voinţa era infinit mai mare decât experienţa de viaţă şi cea într-ale scrisului. Acum, lucrurile stau invers: experienţă am cât cuprinde, însă îmi lipseşte timpul, ori poate spun aşa doar ca o scuză pentru faptul că nu-mi găsesc curajul de a mă aşeza în faţa teancului de foi albe ale romanului meu nescris. Nu ştiu, poate şi colţii dorinţei de afirmare s-au mai tocit în ani, e posibil şi ca sentimentul inutilităţii cărţilor aşezate într-o vitrină în care, azi, nimeni nu mai aruncă nici măcar o privire, să-şi spună cuvântul… Nu ştiu ce să zic. În fine… N-aş fi vorbit atât de mult despre mine dacă toate lucrurile de care am pomenit n-ar avea legătură cu subiectul despre care vreau să scriu.
Aşadar, amândouă cărţi ale mele se termină prost. Sau mai degrabă rău, ori nefericit, cred că ăsta e cuvântul care se potriveşte cel mai bine. Am fost mereu întrebat, şi de oamenii de rând, şi de criticii literari, de ce am ales ca ultima pagină a romanului să lase cititorul cu privrea în gol şi cu un semn de întrebare, cel puţin unul, în minte. Am răspuns întotdeauna că n-am făcut niciodată altceva decât să aşez o oglindă în faţa vieţii şi, apoi, să desenez contururile pe care mi le reflecta ea. Eu am ales doar culorile, şi dacă ele au fost palide, înseamnă că aşa le-am văzut eu, fiindcă orice artist cred că are un defect la ochi.
Oamenii aveau dreptate. Așa e, cărţile mele sunt triste, fiindcă n-am vrut eu să fie furioase, aşa cum ar fi trebuit să fie. Le-am scris la vârsta la care răul şi răutatea din jurul meu mă copleşiseră în aşa măsură încât, nu o dată, am fost la un pas să capitulez în faţa lor. Oriîncotro întorceam capul, vedeam cum hoţii, tupeiştii, proştii, mincinoşii, şmecherii şi laşii mă lăsau în urmă, iar eu priveam neputincios după ei, incapabil să înţeleg unde se ascundea Dumnezeu în momentele alea, ori care-i erau limitele răbdării şi ale toleranţei. N-am găsit răspunsul nici atunci, aşa cum nu-l găsesc nici acum, când consider că ar fi trebuit să-mi vină mintea la cap. Tot ce-am învăţat în anii ăsţia e că, în jurul meu, nedreptatea nu şi-a făcut casă, ci palat.
Mă uit la televizor şi-mi dau dreptate singur, în fiecare zi. Uneori sunt atât de obosit fără să fi făcut nimic, încât mă întind pe pat, închid ochii şi încerc să înţeleg ce-oi fi vrut să spun într-una din cărţile mele triste cu fraza „A te chinui să-i explici unui politician cum e cu cinstea, e totuna cu a încerca să-i descrii unui orb din naştere curcubeul”. De fiecare dată ştiu răspunsul, dar, în jocul meu, fac întotdeauna pe prostul.
Adrian CRÂNGANU
