Pe aceste meleaguri ale supremei frumuseţi, unde muntele se uneşte cu zarea, unde pădurea îmbrăţişează stânca, singurele semne, singurele repere ale mişcării omului sunt potecile de pământ sau piatră, precum şi drumul pietruit ce urcă în serpentine. Toate aceste poteci, ca şi drumul pe care astăzi urcă sau coboară maşinile grele se întretaie cu răscrucile existenţei, mereu înecate de tufişuri dese ca peria.
Jos, stânci albe şi pietriş rotunjit de timp şi de ploi, etalând cele mai delicate nuanţe, un adevărat poem al apei şi pietrelor.
Cariera de Marmură din Ruschiţa poate fi considerată un sector industrial cu sute de ani de activitate. A beneficiat în timp de mari investiţii, fiind dotată cu utilaje moderne, de mare randament şi întrebuinţare. Sunt aici maiştri, şoferi, mecanici şi angajaţi care lucrează de mai mulţi ani. Sub ochii lor, muntele se micşorează, se toceşte, parcă cineva mereu îl retează. Din înălţimea falnică de altădată, s-au rupt mai bine de o sută de metri, dar rezerve sunt pentru mai bine de cincizeci de ani. Muntele are rădăcini adânci.
Întorcând de mai multe ori ochii întâlnim oglinzile nesfârşite ale stâncilor, albul viu al marmurei.
Vântul leagănă codrul de parcă ar vrea să-l culce. O frunză îngălbenită s-a aşezat pe umărul meu. Când am chemat-o spre mine? Nu-mi amintesc, poate n-am chemat-o, poate a venit singură. Ochiul aşteaptă şi trece într-o flacără albă uneori greu de învins.
Scriu cu zâmbetul ars de dor pe o frunză, pe acea frunză îngălbenită de vreme.
Doinel PUIU-MĂRGINEANU