Despre mântuirea celor bogați



Trebuie să judecăm cu multă chibzuință pe bogații despre care s-a spus că „vor intra cu greu în împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10,23); nu trebuie judecați stângaci, nici grosolan, nici trupește. Mântuirea nu atârnă de cele ce sunt în afara noastră, de bogățiile noastre, nici dacă acestea sunt multe, nici dacă sunt puține, mici sau mari; mântuirea atârnă de virtutea sufletului, „de credință, de nădejde, de dragoste” (I Corinteni 13,13), de iubirea de frați, de cunoștință, de dreptate, de smerenie. Răsplata acestora este mântuirea. Căci nu pentru frumusețea trupului dobândește cineva viață veșnică sau o pierde, pentru că nu este frumos; dimpotrivă, va avea viața veșnică cel care a folosit în chip curat și după voia lui Dumnezeu trupul care i-a fost dat și va pieri cel ce strică templul lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 3,17). Nici puterea și nici mărimea trupului nu aduc viața veșnică; nici lipsa mădularelor nu duce la pieire; ci sufletul, care se folosește de ele, aduce fie viață veșnică, fie pieirea. Sfântul evanghelist Luca ne îndeamnă: „Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt; pe cel ce-ți ia haina, nu-l împiedica nici să-ți ia și cămașa” (Luca 6,29). Această poruncă o poate împlini „cel puternic și sănătos; dar un om mai slab, care nu se poate stăpâni, calcă porunca. Tot așa pe un om lipsit de toate, pe un om care nu are cu ce trăi, îl poți vedea beat din pricina poftelor sale, iar pe un om bogat, cu multe averi, îl poți vedea înfrânat, sărac în plăceri, credincios, înțelept, curat, cumpătat” (Clement Alexandrinul, „Care bogat se va mântui”, Scrieri I).
Când este vorba despre viața veșnică, trebuie să se știe că sufletul și virtuțile care se nasc în el, ele mai cu seamă și mai întâi, aduc mântuirea; păcatul aduce moartea. „Este cu totul limpede că sufletul se mântuie când este sărac în patimile acelea de care este stricat cineva din pricina bogăției și moare când este bogat în acele patimi pe care le aduce cu sine bogăția” (Clement Alexandrinul, Despre adevărata bogăție).
Să nu căutăm în altă parte cauza felului în care ne vom sfârși viața, decât în starea și dispozițiile sufletului nostru: dacă sufletul nostru a ascultat de Dumnezeu și a fost curat sau dacă a călcat poruncile și și-a adunat păcat lângă păcat. Așadar, drept vorbind, bogat cu adevărat este omul care-i bogat în virtuți, omul care poate să se folosească de ele cu cuvioșie și cu credință în orice situație s-ar afla; rău cu adevărat este bogatul, care se îmbogățește după trup, care-și mută viața veșnică în averile cele din afară de el, care trec și se strică, care sunt când ale unuia, când ale altuia, iar la sfârșit ale nimănui. Și iarăși la fel, este și un sărac curat la suflet și un alt sărac rău, care în chip fals poartă numele de sărac, unul este sărac după duh, ceea ce îi este propriu, altul este sărac după lume, ceea ce îi este străin.
Cel care nu-i sărac după duh, dar este bogat după Dumnezeu, zice celui care nu-i sărac după lume, dar este bogat în patimi: desparte-te de averile străine, care sunt în sufletul tău, pentru ca, ajungând curat cu inima, „să vezi pe Dumnezeu” (Matei 5,8), cu alte cuvinte: să poți intra în Împărăția Cerurilor. În locul bogățiilor de mai înainte din sufletul tău, pe care dorești să ți-l mântui, așază altă bogăție, care îndumnezeiește, care-ți dă viață veșnică, dispozițiile sufletești care împlinesc poruncile dumnezeiești, pentru care vei câștiga plată și cinste, mântuire continuă și veșnică nemurire. Așa îți vinzi bine averile cele multe, cele de prisos, cele care îți închid cerurile, schimbându-le cu cele care pot să te mântuiască. Pe acelea să le aibă cei săraci trupește, cei care au nevoie de ele; noi însă să le schimbăm cu bogăția cea duhovnicească și vom avea comoară în ceruri.
Omul care a venit la Domnul, omul cu multe averi, cel care a împlinit toate poruncile legii, n-a înțeles cuvintele Domnului cum trebuia; n-a înțeles că același om poate fi și sărac și bogat; poate avea și averi și poate să nu le aibă; poate să se folosească de lume și poate să nu se folosească; de aceea a plecat trist și amărât (cf. Marcu 10,22). A părăsit drumul vieții veșnice, pe care o dorea numai, dar n-o putea dobândi. Și-a făcut cu neputință ceea ce era greu. Era greu ca sufletul lui să nu fie cuprins și orbit de înfățișările plăcute ale bogăției pe care o avea și de farmecele ei minunate; dar nu era cu neputință să dobândească cu ele mântuirea, dacă și-ar fi mutat sufletul de la bogăția cea materială la cea spirituală, despre care ne învață Dumnezeu, și dacă ar fi știut să se folosească cu judecată și spre binele lui de bunurile care, în sinea lor, nu sunt nici bune, nici rele, dacă ar fi știut să se folosească de ele ca unul care voia să se îndrepte spre viața cea veșnică.
Pr. Petru PAICA