Get Adobe Flash player

Dragobetele – o sărbătoare mai puţin cunoscută

Vizualizari: 243

În şiragul de nestemate al sărbătorilor noastre anuale straluceşte o zi ce se deosebeşte de celelalte prin originala-i semnificaţie. Sărbătoarea dă un caracter de exuberantă veselie, mai ales celor tineri.
La 14 februarie 2001, România a fost inundată de inimioare roşii, pe care scria ,,I love you!”. Obedientă ca întotdeauna, mass-media, în special posturile TV, s-au grăbit să popularizeze cu mare tam-tam ,,Valentine’s Day”. Pentru puţinii români care auziseră de Dragobete, aceasta a constituit o lecţie despre modul în care occidentalii ştiu să-şi valorifice, să-şi exporte şi să-şi comercializeze tradiţiile.

De fapt, ,,o viaţă fără sărbătoare este ca un drum lung fără popasuri”, afirma înţeleptul antichităţii, Democrit. Întelepţi, oamenii şi-au presărat existenţa şi cu popasuri, dar mai ales cu o mulţime de sărbători, menite să-i bucure şi să-i apropie sufleteşte, mai cu seamă când este vorba de o sărbătoare a iubirii universale, fără graniţe şi religie, aşa cum este ziua Sfântului Valentin (martir, episcop al Romei, decapitat în anul 270, pe timpul Împăratului Aurelian), devenit patron al îndrăgostiţilor.
Poate că numele Valentin – puternicul, sănătosul (de altfel, unul dintre saluturile romanilor era ,,Vale!” – ,,Să fii sănătos!”) – suna pentru urechile unora mai frumos decât ,,Dragobetele” nostru. Dar acesta nu este un motiv pentru a lăsa în uitare strămoşească o sărbătoare a românilor. Mai cu seamă ca ea nu este cu nimic inferioară, ca diversitate şi frumuseţe a obiceiurilor, ba chiar dimpotrivă.
Sărbătorit şi azi în satele româneşti (oraşul a căzut demult pradă propagandei comerciale de import), Dragobetele – cu rădăcini mai vechi decât Valentines’ Day – se celebrează pe 24 februarie (în unele zone, pe 28 februarie).

Dragobete, Zeul dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre, zeu pastoral câmpenesc, codrean, este imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al dragostei fireşti, fiind asemănat cu Eros al vechilor greci, sau Cupidon al romanilor.
Dacă încercăm supoziţii etimologice, Dragobete ar proveni din slava veche, ,,dragu bâti” – ,,a fi drag” (cuiva). Pare verosimil. Dar zeul exista pe plaiurile noastre cu mult înainte de venirea slavilor. Dovadă, străvechile rituri atestate la tracii nord-dunăreni, cum ar fi ritualul înfrăţirii între băieţi şi fete (însurăţei), prezent până în secolul trecut în ceremonialul Dragobetelui.

Şi romanii îşi celebrau pe 15 februarie ,,Lupercaliile”, marea lor sărbătoare a dragostei, după ritualuri din timpuri imemoriale. Ceremonia se desfăşura în jurul peşterii unde lupoaica îi alăpta pe Romulus şi Remus. Aşadar, arhaicul Dragobete poate fi asemuit mai degrabă cu străvechii zei ai grecilor şi romanilor. Aceşti zei primitivi erau sărbătoriţi odată cu dezlănţuirea de energie a primăverii: natura pură, bucuria curată de a vieţui şi de a iubi.

După creştinarea dacilor, Dragobete şi-a pierdut atributele primitive, devenind un zeu al dragostei curate. El a devenit fiu al Babei Dochia, reprezentând opusul ei, principiul pozitiv, simbol al primăverii, sărbătorit la logodna păsărilor, ziua împerecherii acestora, când se strâng în stoluri, se aleg perechile şi recurg la strângerea celor necesare pentru construirea cuiburilor. În această zi, nu se ţese, nu se cârpeşte, nu se lucrează la câmp, în schimb se face curăţenie generală în casă, pentru că tot ce va urma să fie cu spor.

Pitorescul peisajului românesc a îmbogăţit sufletul şi manifestările poporului nostru cu nuanţe nesfârşite, care au primit forme, în viaţa lui de petrecere sau de tristeţe, în relaţiile lui cu turiştii străini ce îl vizitează.

Toate manifestările lui formează nesfârşita bogăţie de folclor şi tradiţii populare pe care, cu cât le cunoşti mai mult, cu atât mai mult le îndrăgeşti.

Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU

Traducere