Atât cât am putut, m-am ferit să folosesc cuvinte tari, sau grele, nici eu nu ştiu exact cum să le spun, pentru că şi trăirile pe care le denumesc mi-au fost, mai mereu, străine. Nu cred c-am scris vreodată ură sau scârbă, nesimţire ori javră, ci le-am înlocuit cu altele mai moi, ca să le zic aşa. De pildă, nu ţin minte să fi scris bou încălţat, chiar dacă am gândit aşa, ci am spus sărac cu duhul, şi cam la fel au stat lucrurile şi când a fost vorba de expresii. În loc de ne ducem dracului am scris că noi nu ne mai facem bine niciodată, iar poporul de idioţi l-am înlocuit cu oameni duşi mai mult la biserică decât la şcoală.
Poate că am citit prea multe cărţi care începeau rău şi se terminau bine, într-o lume în care lucrurile încep bine şi se termină întotdeauna prost, iar asta, îmi dau seama acum, mi-a dăunat, dar nu-mi pare rău pentru ce-am făcut. Asta m-a ajutat să nu râd niciodată de oameni, nici când am fost copil, nici mai târziu, chiar dacă am avut prieteni sau colegi obezi, şchiopi, chiori sau strâmbi, viorişti, cum li se spunea, cu gâtul sucit, care parcă strângeau o vioară între ureche şi umăr. Mai degrabă le-am ţinut partea, pentru că ani buni am fost eu însumi gras, după ce, din cauza unei probleme la picior, m-am lăsat brusc de sport, dar în continuare, când mă puneam la masă, aş fi mâncat şi lingurile, şi furculiţele, şi cred că aş fi fost în stare să muşc şi din cuţite de foame.
O singură dată ţin minte că am folosit cuvântul nemernice, pe care l-am legat de sindicate, iar acum pe limbă îmi stă altul, pe care l-aş arunca Justiţiei, dar deocamdată mă abţin. Recunosc, în primul rând, că nu mă pricep deloc la asta şi singurele mele amintiri legate de ea sunt vechi de când lumea. Ţin minte că eram copil şi jucam fotbal în faţa blocului cât era ziulica de lungă. Cei de la Sistematizare nu găsiseră alt loc mai bun să facă o alee decât pe terenul nostru, aşa că, atunci când ne era lumea mai dragă, trebuia să oprim faza ca să treacă oamenii. Dacă era vorba de fete, ne prefăceam că dăm cu mingea în ele, ele ţipau ca proastele şi noi muream de râs, dar când în capătul aleii apărea Nea Ştefan, ne blocam cu toţii. Era urât şi foarte rău, după cum ni se părea nouă atunci, şi ştiam din auzite că e procuror. Mai târziu, când i-a băgat la puşcărie pe vreo doi dintre fotbaliştii de atunci, am înţeles şi ce înseamnă asta. Cât despre fetele pe care le speriam, azi sunt profesoare sau doctoriţe şi sper din tot sufletul să nu-l recunoască pe mucosul cu genunchii juliţi în mine, cel de astăzi.
În rest, n-am fost decât o dată martor la un proces, dar mi-a fost îndeajuns încât să nu mai vreau să am de-a face vreodată cu ea. Nu pot însă să nu observ baletul pe care îl face în ultimul timp printre sentinţe. Număr pe degete: unu, cazul cel mai proaspăt, cum nu face ea nimic s-o aducă acasă din Bulgaria pe blonda care, mie cel puţin, nu mi se pare deloc nici frumoasă, nici cu personalitate; doi, am înţeles că iar s-a amânat sentinţa lui Piedone, care trebuia pronunţată în Evul Mediu; trei, cică s-a redeschis Dosarul 10 August, cea mai grea şi mai urâtă palmă dată vreodată României; patru, aştept, dar cred că degeaba, să se soluţioneze cazul de la Colectiv, arsura din sufletele noastre care nu se va vindeca în veci; şi cinci, ultimul deget pe care-l îndoi, aştept, iarăşi, şi cred că tot de pomană, să-i văd, măcar numiţi, dacă nu închişi, pe vinovaţii de la Revoluţie, chiar şi acum, după zeci şi zeci de ani.
Aşa că încrederea mea în ea nu poate fi decât zero. Ăsta era cuvântul de pe limbă: ze-ro.
Adrian CRÂNGANU